Creșterea nivelului mării ar putea împinge autoritățile să mute orașul Veneția din calea apelor în viitor. Cât ar costa planul extrem

Un oraș din Italia, construit la limita apei, ar putea ajunge, în timp, în fața unor decizii radicale. Cercetătorii italieni avertizează că actualele sisteme de protecție nu vor fi suficiente la nesfârșit, iar printre scenariile luate în calcul se află inclusiv mutarea unor monumente sau abandonarea orașului.

Potrivit ziarului La Repubblica, un studiu coordonat de climatologul Piero Lionello, de la Universitatea din Salento, analizează patru variante de adaptare pentru Veneția, oraș inclus în patrimoniul UNESCO și care obține aproximativ un miliard de euro pe an din turism.

Cercetarea ia în calcul următoarele trei secole și pornește de la concluzia că „viitorul orașului nu va fi o simplă continuare a trecutului”.

O mare parte din oraș se află la numai aproximativ un metru deasupra apei, iar în zona San Marco diferența nu depășește 80 de centimetri.

La aceasta se adaugă două fenomene care apasă în aceeași direcție: marea, care a crescut până acum cu 30 de centimetri față de începutul secolului trecut și cu un ritm evaluat la 35 de centimetri pe secol, aflat însă în accelerare, și coborârea terenului, estimată la încă 10 centimetri în același interval.

În extremitățile de nord-est și sud-vest ale lagunei, aflate pe uscat, terenul este deja cu unu până la doi metri mai jos.

Prima linie de apărare rămâne sistemul MOSE (sistemul de bariere mobile construit pentru a proteja Veneția și laguna sa de fenomenul de maree foarte ridicată. Numele vine din „Modulo Sperimentale Elettromeccanico”). Potrivit estimărilor citate de cercetători, el ar putea funcționa, cu intervenții suplimentare, până la o creștere a nivelului mării de aproximativ 1,25 metri.

Totuși, folosirea lui devine deja mai frecventă: între 2020 și 2025 a împiedicat 108 episoade de apă mare, iar numai în primele două luni din 2026 a fost ridicat de 30 de ori.

Lionello avertizează că, la o creștere de 75 de centimetri, barierele ar trebui să rămână închise șase luni pe an, iar la 125 de centimetri peste zece luni pe an, lucru care ar modifica habitatul lagunei. Dincolo de acest prag, sistemul nu ar mai putea opri marea.

În studiu sunt analizate și alte soluții. Una este construirea unor diguri fixe înalte în jurul zonelor locuite, o variantă care ar proteja populația și monumentele, dar ar schimba radical peisajul și relația orașului cu laguna.

O altă opțiune, și mai radicală, ar fi închiderea permanentă a lagunei și transformarea ei, practic, într-un lac de coastă, cu modificări ireversibile ale ecosistemului; într-un asemenea scenariu, protecția ar putea ajunge până la un nivel al mării mai mare cu 10 metri.

Printre măsurile intermediare discutate se află injectarea de apă în subsol pentru ridicarea întregii lagune cu aproximativ 30 de centimetri, înălțarea unor clădiri importante și extinderea sistemelor de bariere transparente folosite deja în jurul bazilicii San Marco.

Există însă și riscuri majore. Despre ideea unor bariere fixe, Lionello spune că orașul s-ar transforma într-o „cetate-fortăreață”. El arată că o astfel de lucrare ar putea costa între 500 de milioane și 4,5 miliarde de euro, mai puțin decât cele aproximativ 6 miliarde de euro cheltuite pentru MOSE, dar că, în cazul unei breșe, timpul pentru salvarea populației ar fi practic inexistent. Închiderea lagunei cu un dig de mari dimensiuni ar depăși 30 de miliarde de euro.

Cel mai sever scenariu rămâne însă relocarea. Cercetătorii iau în calcul mutarea unor monumente selectate sau chiar demontarea și reasamblarea celor mai importante construcții într-o zonă mai puțin expusă, după modelul aplicat în trecut la Abu Simbel, în Egipt.

Costul estimat ar putea ajunge la 100 de miliarde de euro, dar impactul real este descris drept imposibil de calculat. În lipsa unor măsuri eficiente, alternativa ar putea fi abandonarea treptată a orașului, într-un context în care populația a scăzut deja de la 170.000 de locuitori în anii ’50 la aproximativ 50.000 în prezent.

Autorii studiului spun că nu există „o strategie optimă de adaptare” și că orice decizie va trebui să echilibreze siguranța locuitorilor, prosperitatea economică, protejarea ecosistemului lagunar, conservarea patrimoniului cultural și păstrarea tradițiilor locale.

Ei atrag atenția că marile infrastructuri se construiesc în 30 până la 50 de ani, motiv pentru care planificarea trebuie începută din timp, chiar dacă cele mai radicale intervenții nu ar deveni necesare înainte de peste un secol, iar scenariul relocării este evocat pentru un nivel al mării de peste 4,5 metri, posibil după anul 2300.