Eu poate nu am simțit umilințele altor români, nu am fost dat afară dintr-un magazin, nu mi s-a trântit ușa în nas, nu mi-a spus nimeni direct „pleacă de unde ai venit”. Însă au fost multe gesturi, multe propoziții spuse pe jumătate, multe zâmbete care nu erau chiar zâmbete. Lucruri mici, aparent inofensive, dar care te așază la locul tău fără să ridice tonul.
Eu nu am trăit acele forme brute ale umilinței, dar am trăit forma fină, aia care vine îmbrăcată în conversație civilizată.
După ani de muncă am ajuns la validarea comunității și nu am mai fost nevoit să lucrez în paralel, să fiu și ziua la muncă fizică și noaptea să scriu și să fiu jurnalist român în Italia. Ajunsesem deja în presa națională, intram la televizor, aveam uși deschise la multe ziare din România atunci când aveam ceva de zis. Nu mai eram băiatul care trage de el între două lumi, eram așezat, aveam legitimitate, aveam voce. Dar tot român eram.
Cred că prin 2016, înainte să mă mut la Milano, vorbeam la masă despre o știre legată de un furt comis de doi est-europeni și un italian mi-a zis aproape râzând: „Eh, voi românii sunteți buni la asta, nu?” A fost urmat de un „glumesc” spus rapid, ca un plasture pus peste ceva care deja tăiase. S-a râs scurt, din politețe, eu am zâmbit ca un reflex de supraviețuire socială. Știam că dacă reacționez stric atmosfera, dacă explic devin defensiv, dacă mă supăr devin sensibil. Așa că am schimbat subiectul. Dar în mine a rămas clar că pentru unii nu contează cât ai muncit, cât ai construit, ce ai realizat. Există mereu un „voi”.
Nu m-a lovit jignirea directă, ci normalitatea cu care a fost spusă. Faptul că era aproape o glumă acceptabilă. Că pluralul acela te înghite chiar și când stai singur la masă. Atunci am înțeles că validarea profesională nu te scoate din stereotip, doar te face să îl vezi mai limpede.
Știu că mulți au auzit variantele lor. „Voi românii…” spus pe șantier, în birou, la școală, la o cafea. De fiecare dată pare mic, suportabil, trecător. Dar se adună. Și la un moment dat îți dai seama că nu te lupți pentru respectul tău individual, ci pentru dreptul de a nu fi pus automat într-o categorie.
Nu am făcut scandal, nu am ținut discursuri, mi-am văzut pur și simplu de drum. Dar din momentul ăla nu am mai simțit nevoia să demonstrez că sunt „altfel decât restul”. Nu sunt altfel. Sunt român, iar dacă pentru cineva asta e suficient cât să mă reducă la un clișeu, atunci problema nu mai e la mine.
