Crâmpeie din viața unei badante românce. „O tânără și frumoasă doamnă”

Maria era dintr-un sat de pe undeva de lângă Bacău. Moldoveancă oacheșă, frumoasă foc. Înaltă, cu un păr negru și lung, i-a înnebunit pe mulți de cap cât a fost tânără. Și-a dat inima unui băiat pe care l-a cunoscut la Iași și care a cucerit-o când a invitat-o în oraș spunându-i „tânără și frumoasă doamnă”.

Nu-i mai vorbise nimeni în felul ăsta iar Gelu știa cum să o facă zâmbindu-i într-un fel în care i se strângea inima ghem și-i bătea cu un milion de bătăi pe minut. El terminase Facultatea de Filosofie la Iași, avea plete și un fel așa, foarte boem de a fi, de i se înmuiau Mariei genunchii când îl vedea. Când a sărutat-o pentru prima dată, pe o bancă din Dealul Copoului, într-o seară de octombrie, a crezut că leșină.

L-a iubit pătimaș și necondiționat. S-au căsătorit imediat după Revoluție și s-au mutat în Bârlad. Au avut doi copii împreună. Un băiat și o fată. Le-a fost greu. Gelu se titularizase ca profesor la un liceu din oraș dar câștiga puțin și nici nu voia să facă altceva în plus. Zicea că e sub demnitatea lui.

Ea muncea în două locuri și alerga de dimineață până seara în toate părțile. Ea ținea casa, îi ducea pe copii la școală, în weekend mergea la ai ei, lângă Bacău să mai aducă acasă de-ale gurii.

Se apropiase de patruzeci de ani dar se ținea încă bine iar după părul ei negru încă se întorceau priviri când mergea pe stradă. Maria n-avea însă ochi decât pentru Gelu al ei. Chiar dacă era din ce în ce mai ursuz și mai morocănos. Dăduse și în patima băuturii iar certurile erau parcă din ce în ce mai dese.

- Continuarea după publicitate -

Când a ajuns să-și amaneteze verigheta ca să le cumpere celor mici papuci de iarnă, și-a luat inima în dinți și s-a hotărât. I-a spus lui Gelu că pleacă în Italia. Doar câțiva ani până se pun pe picioare. Să rămână el acasă să aibă grijă de copii iar ea să le trimită în fiecare lună niște bănuți. Iar restul să-i strângă pentru zile negre.

El nu a fost prea încântat dar nu a împiedicat-o. Părea chiar indiferent. Când a condus-o la autogară, la Atlassib, a întrebat-o la plecare doar când crede că poate trimite acasă primii bani. Și atât.

Maria a ajuns undeva, pe lângă Padova, ajutată de un frate de-al ei. La început a lucrat ca menajeră într-o familie de italieni. N-avea acte, că pe atunci trebuia să stai nu știu cât până obțineai „soggiorno” ăla, un soi de permis de ședere.

Ieșea în oraș numai cât să-l sune pe Gelu, să vorbească cu cei mici și să bea o cafeluță undeva. Era singurul ei moment de bucurie, pe care-l aștepta în fiecare săptămână ca pe un mare eveniment. Chiar dacă uneori, în conversațiile ei telefonice, nu primea decât reproșuri, întrebări despre bani sau despre cum a ajuns ea o „târfă ordinară”…

La un moment dat, și-a luat câteva ore de muncă în plus la un bătrân care nu prea se putea mișca. L-a îngrijit, l-a spălat, l-a șters la fund, i-a suportat ocările și remarcile răutăcioase câteva luni.

Într-o zi, pentru că i s-a părut că i-a adus ceaiul mai rece decât i-a spus el, bătrânul s-a enervat foarte rău, a lovit-o peste față și a dat-o afară. Fără să-i mai dea banii pentru orele lucrate. Nu erau mulți. Vreo două sute de euro. Dar banii ăia trebuiau trimiși în țară pentru că Gelu trebuia să cumpere un frigider nou. Ăla vechi se stricase și nu mai aveau unde să țină mâncarea la rece.

A rătăcit câteva ore pe străzi, cu lacrimile curgându-i șiroaie pe obraz. S-a așezat pierdută pe o bancă, cu capul în mâini, simțindu-se mai singură ca niciodată. Nu ar fi vrut decât să o ia cineva în brațe. Să-i spună: „Ce mai faci, tânără și frumoasă doamnă?…” Atât.

Într-o seară, după ce și-a terminat programul, acasă, când se schimba, a dat de un nodul mic lângă sânul stâng. S-a albit la față. După câteva luni de analize și verificări, verdictul pe care i l-a dat doctorul i-a confirmat bănuielile. Dar exista o speranță. Se putea opera dar trebuia să o facă repede, până nu era prea târziu. Și era nevoie de bani.

Maria avea niște bănuți strânși pentru când avea să se întoarcă în România. L-a întrebat pe Gelu dacă e de acord și, după niște tergiversări morocănoase, a primit aprobarea din partea lui să se programeze pentru operație. Au convenit să nu le spună copiilor și, în cel mai rău caz, avea să mai stea Maria un an, doi, în plus, să strângă banii la loc.

Cu o săptămână înainte de operație, Maria a primit un telefon. Era Radu, băiatul ei, primul copil cu Gelu. Tocmai dăduse admiterea la facultate și intrase din păcate la locurile cu taxă. O sunase să o întrebe dacă îl poate ajuta cu banii de taxă măcar pentru primul an pentru că avea posibilitatea, dacă învăța bine, să treacă pe locurile la buget în următorul an. Își dorea foarte mult să intre la această facultate pentru că i se părea lui că e un domeniu „absolut fascinant”. La Filosofie.

Mariei i s-a strâns inima ghem și a început să-i bată cu un milion de bătăi pe minut. Ca odinioară, pe banca din Dealul Copoului. Și a luat o hotărâre.

A trecut mult timp de atunci. Gelu a ieșit la pensie. E tot în Bârlad. Fata cea mică a plecat în Anglia. S-a măritat și s-a stabilit acolo. Se mai vede cu tatăl său pe Skype, din când în când.

Eu l-am cunoscut pe Radu în urmă cu vreo doi ani, în Piața Victoriei. La un protest. La bază e absolvent de Filosofie la Universitatea din București dar astăzi e un corporatist de succes la o firmă din nordul Bucureștiului.

Spune că îl scoate din sărite ce se întâmplă în țara asta. Că nu mai putem sta deoparte. Că trebuie să facem ceva. Câștigă bine. Are un apartament într-un cartier rezidențial select. Am fost pe la el pe acasă cu ocazia unui proiect la care trebuia să lucrăm împreună.

Undeva, pe biroul lui, era o fotografie înrămată. O femeie cu părul negru, frumoasă foc. L-am întrebat dacă e iubita lui. A, nu, mi-a zis. E cineva mult mai mult de-atât. Serios? L-am întrebat râzând. Da, zice, chiar e! Dar cine e? „O tânără și frumoasă doamnă”. Și-atât.

Un text de Marcel Bartic