Cum ar putut fi viața, dacă nu ai fi luat acel bilet doar dus către străinătate?
Marți, 27 octombrie, la teatrul Orione din Roma, a avut loc prezentarea volumului statistic Dossier Immigrazione 2026, realizat de Centrul de studii IDOS. Ca în fiecare an, volumul face o analiză a fenomenului migratoriu din Peninsulă, aducând în prim plan date statistice, probleme și obstacole cu care se confruntă străinii care locuiesc sau sosesc în Italia.
Concluziile volumului au fost prezentate în fața unui public numeros, format din peste 400 de studenți, exponenți ai instituțiilor, organizațiilor de străini și profesioniști din diferite domenii. Printre invitații care au luat cuvântul s-a numărat și scriitoarea română Liliana Nechita, care a impresionat audiența cu o mărturie de viață emoționantă. Stabilită în Italia de peste 20 de ani, Liliana Nechita a fost laureată a Galei Premiilor “Femeia Anului 2013” pentru promovarea şi apărarea drepturilor femeilor.
Ea lucrează și în prezent în Italia ca asistentă familială (“badantă”), deși cărțile sale, printre care amintim “Cireșe amare”, au fost publicate de edituri prestigioase – în România, la Humanitas – și au înregistrat un succes impresionant printre cititori.
Redăm câteva fragmente din discursul Lilianei Nechita de la Teatrul Orione, fragmente care au impresionat până la lacrimi multe persoane din public și de pe scenă.
“Aici, astăzi, sunteți o mulțime de oameni extrem de bine pregătiți, care studiați de multă vreme fenomenul emigrației și încercați să opriți rasismul, încercați să explicați lumii că toți ființele umane au același sânge roșu, că toată lumea are dreptul să fie fericită și să se simtă binevenită undeva”, a spus Liliana Nechita, lăudând munca cercetătorilor care au lucrat la volum.
“Să accept că sunt scriitoare m-ar pune pe o treaptă mai sus decât ceilalți. Eu sunt o badantă”
Apoi, a mărturisit de ce nu poate spune, asumat, că e scriitoare: “Pe afiș scrie că sunt scriitoare. Este adevărat, am scris mai multe cărți, toate cu tematică socială, cea mai cunoscută fiind Cireșe amare (Ciliegie amare). Dar am o problemă foarte intimă, foarte personală: am dificultăți în a mă prezenta drept scriitoare. În afară de faptul că lucrez ca îngrijitoare (badante), nu pot să spun că sunt scriitoare, chiar dacă într-o parte a vieții mele nu fac altceva. Mi-a luat ceva timp să mă înțeleg singură; fiind atât de aproape de mine însămi, nu reușeam să văd motivul: eu scriu din perspectiva dureroasă a celor din urmă, ca mine; să accept că sunt scriitoare m-ar pune pe o treaptă mai sus decât ceilalți. În acel moment, nu aș mai fi una dintre persoanele de la urmă. În schimb, am nevoie să nu mă desprind, doar așa se poate povesti realitatea și adevărul, și vă sunt recunoscătoare că astăzi ați simțit nevoia să mă aveți alături”.
În fața publicului, în mare parte italian, românca a început să povestească propriul parcurs de viață, asemănător cu cel al zecilor de mii de femei venite în Italia pentru un trai mai bun.
“Am îndurat umilințe, am suferit foamea, apoi am ascultat poveștile celor ca mine”
“Sunt o femeie oarecare care a trebuit să-și lase fiicele în urmă pentru a lucra în altă parte, tocmai pentru a le putea da să mănânce. Am lucrat „la negru”, nu pentru că aș fi vrut eu, ci pentru că am fost pusă în această situație; am îndurat umilințe, am suferit de foame și a trebuit să-mi manifest iubirea pentru fiicele mele privind luna și stelele, imaginându-mi că ele strălucesc și deasupra lor, că nu suntem, așadar, chiar atât de departe”.
O etapă ulterioară a fost când a început să cunoască povești de viață asemănătoare:
“Apoi am cunoscut alte femei ca mine, și ele umiliate, și ele suferind de foame – femei care au grijă de bătrâni și dorm pe saltele puse pe jos, lângă patul persoanei bolnave, sau dorm chiar în același pat cu acea persoană.Am cunoscut femei cărora li se permitea să mănânce doar opt penne [n.red. tip de paste], adică opt bucăți de paste, altele care povesteau că duminică dimineața, când începea ziua lor liberă, biscuiții nu mai erau în bucătărie. Erau ascunși, pentru că se considera că nu trebuie să mănânci în acea zi. Lucruri mici, umilitoare,care te fac să te simți zdrobită. Am cunoscut femei violate și amenințate că vor fi aruncate în stradă dacă vor avea curajul să denunțe. Mame care trimit acasă pachete cu creioane și jucării, pulovere și ciocolată, pentru a se simți aproape de copiii lor”.
Cel mai crunt se simte dorul față de cei dragi de Sărbători
“Nu puteam să plâng, mi-am blocat toate manifestările sentimentale. Mă uitam la bradul de Crăciun al altora și nu trebuia să plâng. Așa că am început să scriu și să povestesc durerea de a te simți pierdut, dezrădăcinat; am început să descriu cum te simți când ești exclus”.
Toți cei care se îndepărtează de locurile natale, indiferent de origine și destinație, știu exact ziua în care au ajuns pe meleaguri străine.
“A ieșit la iveală o durere enormă care mi-a demonstrat că toți emigranții din lume se simt pierduți și abandonați. M-a impresionat, de exemplu, o tânără din Bologna care scrisese: „Noaptea trecută am adormit plângând, am simțit o melancolie halucinantă după Italia. Dar nu după cum era viața mea acolo, ci după cum ar fi putut fi. M-am trezit dimineața crezând că am opt ani și că tot viitorul îmi stă încă înainte.” Fiecare dintre noi, spune Liliana Nechita, se întreabă “cum ar fi fost viața noastră dacă nu am fi luat acel bilet doar dus”.
Drepturile, doar pe hârtie
O altă concluzie la care ajunge scriitoarea este faptul că drepturile celor ca muncesc rămân, deseori, doar pe hârtie, “dar în realitate există o lipsă înfricoșătoare de interes pentru cei de la urmă. Se știe deja: cine nu găsește de lucru, emigrează. (…) Dar n-ar trebui să fie așa; satele se golesc, tinerii își fac cuibul în altă parte, iar copiii lor cresc fără să-i înțeleagă pe părinții care plâng”. Astfel, rasismul adevărat “nu este doar cel împotriva culorii pielii, adevăratul rasism este cel împotriva săracilor”.
“Nu am fost lângă mama mea, când a murit”
Unul din episoadele care au stârnit un val de emoție în rândul publicului a fost confesiunea legată de moartea mamei sale.
“Mama mea nu și-a avut fiica aproape înainte să moară, pentru că eu, aici, aveam grijă de o femeie cu Alzheimer și nici măcar n-am putut să-i plâng moartea. Am cerut două ore de permis, ca să mă pot retrage să plâng. Mi s-a spus că e de făcut salată. Trebuia să fiu acolo, la muncă. Nu știu nici măcar acum unde este mormântul mamei mele, pentru că, dacă ajung rar în satul meu, merg să-mi caut fiicele care locuiesc în alt oraș”.
Trauma îndepărtării lasă urme adânci și la generația următoare, susține Liliana Nechita: “Fiicele mele sunt mari acum, dar, de curând, cea mai mică, care are 36 de ani, mi-a scris: „Te caut peste tot. Când merg în parc cu fetița mea, mă așez imediat lângă bunicii celorlalți copii, vorbesc cu ei gândindu-mă că ești tu lângă mine. Am rezistat la toate acestea, mi-am sfâșiat sufletul, n-am plâns, am descoperit și m-am agățat de frumusețea Italiei și am mers înainte, ca un cub cu un colț rupt. Nimic nu poate umple faptul că nu mă simt acasă nicăieri.
Mi-e foame de frumusețe, dar cu cât o caut mai mult, cu atât nu este de ajuns. (…) Eu nu sunt scriitoare, ci o rană care umblă și care nu își va găsi niciodată pacea, pentru că nu va ști niciodată cum ar fi putut fi viața ei dacă nu ar fi luat acel bilet doar dus”.
