Așa începe diaspora

Drumul a fost lung, mai lung decât și-l imaginase. Autocarul tăia noaptea, iar el se uita pe geam la luminile care dispăreau una câte una, cu senzația că fiecare kilometru îl îndepărtează de tot ce știa. Lângă el era mama. Nu vorbeau mult, iar când vorbeau, o făceau despre lucruri practice, ca și cum emoțiile ar fi fost un lux pe care nu și-l permiteau. Nu aveau mare lucru cu ei: două valize cu haine, câteva cărți, fotografii îngălbenite și tot ce mai rămăsese dintr-o viață care tocmai se încheiase fără ceremonie.

A coborât din autocar cu un nod în gât pe care nu l-a văzut nimeni. Italia mirosea diferit, a cafea tare și a asfalt încins. Oamenii vorbeau repede, cu mâinile, iar pentru el era doar un zumzet continuu. Nu înțelegea nimic, nici măcar când era vorba despre el. Au ajuns în Italia pe lângă Todi, în Umbria, într-o dimineață în care aerul părea mai limpede decât orice văzuse el până atunci. Dealuri rotunde, case de piatră, o liniște care nu semăna cu nimic din ce știa. Italia nu arăta ostilă, arăta frumoasă.

Au mers la mătușa care îi ajutase ani la rând să supraviețuiască în România, trimițând bani, pachete, speranță. Acum rolurile păreau inversate, dar el știa că nu venise să fie întreținut. Venise să înceapă, să devină altceva fără să știe exact ce.

Primele zile au fost o ceață densă. Încerca să prindă cuvinte, să le agațe, să le potrivească în minte ca pe niște piese de puzzle lipsă. Îi era teamă să vorbească, îi era teamă să nu greșească, îi era teamă să nu fie văzut ca un copil care nu știe nimic. Și, într-un fel, asta și era.

Nu avea internet, nu avea prieteni, nu avea un colț al lui în lumea aceea. Seara, când se întindea pe pat, își auzea propriile gânduri mai tare decât orice alt sunet. Se întreba dacă a făcut bine, dacă nu cumva în loc să urce, tocmai coborâse de pe un drum sigur într-un necunoscut care putea să-l înghită. Se gândea la prietenii rămași acasă, la străzile pe care le știa pe de rost, la limba în care putea să fie el fără efort. Aici, până și tăcerea era străină.

La scurt timp a apărut prima zi de muncă, un depozit de sticle de vin lângă Perugia. Paleți înalți, miros de lemn și de vin dulce-amărui impregnat în ciment. Nu a înțeles aproape nimic din explicații, dar a înțeles tonul, a înțeles ritmul, a înțeles că nu e loc de ezitare. S-a uitat la ceilalți și a copiat. Așeza, împingea, lega, căra. Mâinile i s-au înroșit, apoi i s-au zgâriat, apoi au început să doară, dar nu s-a oprit. În mintea lui nu era doar munca de o zi, era o probă că poate.

Când, la final, a primit 20 de euro pentru ziua aceea, nu a simțit umilință, nici dezamăgire. Două bancnote care însemnau că nu e doar un băiat venit cu două valize, însemnau că poate transforma efortul în valoare. Că poate contribui, că nu e o povară. În mintea lui se amestecau frica și ambiția. Se vedea mic printre dealurile Umbriei, dar în același timp își promitea că nu va rămâne așa. Își spunea că va învăța limba, că va înțelege glumele, că într-o zi va vorbi fără să-și traducă gândurile. Își spunea că într-o zi nu va mai fi “quello dalla Romania”, ci pur și simplu un om care și-a găsit locul.

Primele zile nu au fost eroice. Au fost nesigure, obosite, pline de întrebări. Dar în ele s-a născut ceva ce nu avea să mai dispară: hotărârea de a nu se întoarce învins. Sau de a nu se mai întoarce. Deloc.

Și acum poate vă întrebați de ce vă povestesc toate lucrurile astea și cu ce vă ajută să știți că un puști a câștigat cândva 20 de euro într-un depozit de vin lângă Perugia. Adevărul este că aproape fiecare român plecat are o astfel de primă zi sau o primă noapte în care nu înțelege nimic. O primă muncă în care nu știe exact ce i se spune, dar știe că trebuie să reziste. O primă bancnotă strânsă în palmă care valorează mai mult decât suma scrisă pe ea.

Vă spun toate astea pentru că în spatele fiecărui „te-ai realizat în Italia” există un început despre care nu vorbește aproape nimeni. Există frică, nesiguranță, dor și orgoliul de a nu ceda. Există momente în care nu ești sigur dacă ai făcut alegerea bună, dar alegi să mergi înainte oricum.

Și da, dacă ați citit până aici, trebuie să vă spun că puștiul ăla sunt eu. Acum aproape douăzeci de ani.