417 ani de când filosoful italian Giordano Bruno a fost ars pe rug pentru erezie, la Campo de’ Fiori în Roma.

În 1600, Giordano Bruno, filosof renascentist italian, a fost ars pe rug de către liderii Bisericii Catolice pe motiv că ideile sale contrazic creaţia lui Dumnezeu. Bruno se făcea „vinovat” de gândire liberă. Patru secole mai târziu, noul lider al Bisericii Catolice, papa Ioan Paul al II-lea, a catalogat uciderea lui Bruno drept o greşeală.

Giordano Bruno s-a născut în 1548, în provincia Campania din Sudul Italiei. Adevăratul său nume era Filippo, dar şi-a luat prenumele Giordano când a devenit călugăr dominican în mănăstirea „San Domenico” din apropierea oraşului Napoli. În 1572 a devenit preot, iar la mănăstire studiază retorica lui Platon şi Aristotel precum şi operele teologice ale lui Toma din Aquino.

Spre finalul anilor 1500, are o activitatea însemnată, scrie peste 20 de lucrări, printre care dialogurile „De l’infinito, universo e mondi” („Despre infinitatea Universului şi a lumilor”, 1584) şi „De la causa, principio e uno” („Despre cauză, început şi unitate”, 1584). Giordano Bruno susţine că stelele sunt asemănătoare Soarelui, că Universul este infinit şi conţine un număr infinit de lumi populate de fiinţe inteligente. În „Cena de le Cenere” („Cina cenuşii”, 1585) expune teoriile lui Copernic. În concepţia sa panteistă, Dumnezeu a creat Pământul şi oamenii, dar nu a rămas să-i privească impasibil, ci este prezent în tot, iar acest tot, chiar şi imperfect, trebuie acceptat ca atare.

Fiind încă din tinereţe un gânditor liber şi un non-conformist, care nu se împăca cu regulile stricte ale ordinului călugăresc, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzaţiile de erezie care îi erau aduse. Se stabileşte pentru o scurtă perioadă la Geneva, unde devine calvinist, dar este şi aici excomunicat şi se refugiază în Franţa. Aici rămâne timp de şapte ani.

În 1591 acceptă o invitaţie a nobilului veneţian, Giovanni Moncenigo, şi revine în Italia, la Veneţia, unde dă lecţii ca profesor particular, este însă arestat de Inchiziţie, care îl extrădează la Roma.

- Continuarea după publicitate -

După şase ani de detenţie, timp în care este supus la nesfârşite interogatorii, fiind acuzat de blasfemie, comportament imoral şi erezie, refuză, în faţa cardinalului Bellarmino, să-şi abjure convingerile, iar la 17 februarie 1600 este ars pe rug în piaţa „Campo dei Fiori” din Roma. Acolo unde astăzi este ridicată o statuie în cinstea lui.

Deşi  Giordano Bruno accepta punctul de vedere al lui Copernic despre universul în care pământul se rotea în jurul soarelui, el nu a fost judecat pentru aceste convingeri. În zilele lui Bruno, Biserica nu condamnase încă punctul de vedere al lui Copernic. Abia după mai bine de trei decenii de la moartea lui Bruno, Galileo va fi acuzat pentru opinii similare, dar numai pentru că credea că aceste opinii sunt un fapt absolut şi nu simple ipoteze. Deşi Bruno nu era de acord cu niciun fel de autoritate religioasă, el a preluat ereziile din vremea lui, care i-au infuzat gândirea şi scrierile.

Patru sute de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan-Paul II, şi-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno. Gândirea sa a influenţat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii.

Arderea pe rug, o metodă de execuţie la moarte a fost aplicată din Evul Mediu timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al XVI-lea). Sentinţa era dată de inchiziţie, fiind astfel executaţi cei învinuiţi de vrăjitorie sau erezie. Dacă osânditul recunoştea vinovăţia faptei sale, atunci călăul îl strangula înainte de aprinderea rugului sau i se legau saci cu praf de puşcă pentru a simula focul Sodomei care, după Biblie, ar fi ars sub o ploaie de foc. Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă în rai.

Inchiziţia este o formă a justiţiei din epoca timpurie a Evului Mediu. Această formă diferă de „dreptul roman”, prin forma de acuzare, aplanarea controverselor, într-un proces intentat de inchiziţie („ex officio”) erau prezentate metodele ca servind interesele obşteşti şi salvarea sufletului acuzatului.