O româncă a muncit ca badantă în Italia, iar banii pe care i-a trimis acasă le-au permis celor doi copii ai ei să meargă la facultate. După anii petrecuți în casele celor pe care îi îngrijea, o speria gândul că, odată întoarsă în România, ar trebui să lucreze din nou într-un colectiv.
Liliana avea 55 de ani și lucra de 14 ani în Italia. Fiica ei, jurnalista Adina Florea, i-a consemnat povestea într-un reportaj apărut în revista Migra Voice.
La Londra, Liliana a fost pentru prima oară alături de fiica ei la o ceremonie de absolvire. A privit-o cu lacrimi în ochi când a urcat pe scenă. „Asta compensează tot ce am ratat”, i-a șoptit.
În jurul orei 03:00, într-o noapte de toamnă din 2010, Liliana a trezit-o pe Adina ca să-și ia rămas-bun. Fata avea 15 ani și abia începuse liceul. Liliana avea 41 de ani, își pierduse postul de suplinitoare în învățământ și găsise de lucru în Italia printr-o femeie de pe strada lor din Vaslui. Își propusese să stea numai trei luni, ca să achite un împrumut.
După două zile de mers cu autobuzul, a ajuns la San Cassiano, în provincia Lecce. Primul om de care a avut grijă suferea de demență. Liliana, care nu mai făcuse o asemenea muncă, a observat că bărbatul se liniștea când o vedea învățând italiana. Pentru ea, studiul limbii a făcut primele luni mai ușor de dus.
La cinci ani de la plecare, Liliana îngrijea în Lombardia un bărbat vârstnic cu dizabilități. Trecea printr-o depresie severă și lua sedative prescrise de un medic din Italia. Adina era studentă în primul an la București când mama ei a sunat-o ca să discute despre propria înmormântare. Fiica a întrebat-o de ce nu se întoarce acasă, iar Liliana a evitat răspunsul.
Într-un alt loc de muncă, într-un apartament din zona lacului Como, Liliana avea grijă de o femeie de 100 de ani. Povestea că locuința era supravegheată cu camere video și că angajatoarea o suna imediat când încerca să ia o pauză. La prânz, fiica femeii venea cu mâncare pentru mama ei și rămânea până când aceasta termina de mâncat. Liliana își amintea cum le privea flămândă. În anii în care a lucrat în Italia, a trecut prin perioade de anxietate și nopți fără somn.
Anii de muncă fără contract
Silvia, care avea 68 de ani la momentul interviului, s-a întors în România după 15 ani de muncă în Italia, când mama ei a suferit un accident vascular cerebral. Își întreținuse mama și fiul și cumpărase terenul pe care s-a ridicat casa mamei. După ani de muncă fără contract, nu avea pensie nici în Italia, nici în România. În județul Neamț, obținea un venit modest din creșterea albinelor.
Ana fusese medic veterinar în România. Își lăsase cei trei copii în țară și plecase în Italia pentru a salva apartamentul familiei din Piatra Neamț. Lucrase o vreme fără contract. La 67 de ani, spunea că plătise taxe în Italia vreme de 18 ani, că putea primi o pensie de doar 300 de euro pe lună și că intenționa să muncească până la 70 de ani.
Ce făcea întoarcerea atât de grea
La Institutul de Psihiatrie Socola din Iași, medicii studiau încă din 2018 fenomenul numit „sindromul Italia”, denumire folosită pentru suferința psihică observată la unele îngrijitoare după ani de muncă departe de casă. Psihiatra Raluca Modoranu a tratat acolo femei cu depresie, anxietate și, în unele cazuri, cu psihoză. Printre sursele de stres pe care le descria se numărau oboseala acumulată și sarcinile pe care îngrijitoarele le făceau fără pregătire medicală, cum ar fi administrarea medicamentelor ori schimbarea pansamentelor.
Majoritatea pacientelor tratate de ea pentru astfel de probleme s-au întors la munca de îngrijitoare, spunea Modoranu. Multe cunoscuseră lipsurile când copiii lor erau mici. După ani în care trăiseră din ce câștigau singure, le era greu să accepte perspectiva de a depinde din nou de alții. Medicul arăta că izolarea prelungită putea îngreuna readaptarea în România.
Adina își dorea în continuare să o vadă pe mama ei revenind în România. După ce a trăit ea însăși în mai multe țări, jurnalista a înțeles mai bine ce o lega pe Liliana de Italia, unde își făcuse prieteni și își construise o viață.
Pentru Liliana, întoarcerea însemna să se gândească și la o nouă slujbă. „După ani de izolare, ajungi să crezi că nu poți lucra cu alții”, spunea ea.
