O româncă din Italia care a lucrat două decenii ca șoferiță de camion se implică acum în apărarea colegelor sale, pentru ca acestea să beneficieze de aceleași drepturi și salarii ca bărbații. Parcursul ei îmbină dragostea pentru condus cu efortul de a-și crește copilul și cu obstacolele întâlnite într-o profesie dominată de bărbați.
Povestea Ancăi Acatrinei este prezentată de publicația italiană Uomini e Trasporti, care precizează că femeia româncă activează în cadrul sindicatului Filt Cgil din Parma, unde le sprijină pe femeile care trec prin dificultăți asemănătoare celor trăite de ea. Conaționala noastră și-a așternut amintirile într-o mărturie intitulată „Drumul pe care nu îl alesesem”.
O meserie descoperită după plecarea din România
Anca a părăsit România fără să aibă o destinație profesională stabilită. Își dorea să descopere ce se afla dincolo de granițe și a călătorit prin mai multe țări europene, ajungând în Italia din întâmplare.
După experiențe de muncă la Londra și Budapesta, s-a întors în Italia și s-a angajat la o societate care transporta automobile noi pe platforme supraetajate. Acolo a descoperit direcția pe care avea să o urmeze.
Condusul îi plăcea încă de când obținuse permisul, însă apropierea de camioane a transformat această plăcere într-un obiectiv profesional. Privindu-i pe șoferi urcând cu ușurință în cabinele vehiculelor uriașe, a înțeles că își dorea să facă aceeași muncă.
Pregătirea a durat 18 luni, perioadă în care a obținut toate permisele necesare și certificatul de calificare profesională pentru transportul de mărfuri. Au fost luni de studiu și practică, în care a trebuit să își dovedească, înainte de toate sieși, că poate reuși.
A condus mai întâi un autocamion fără semiremorcă, aproximativ un an. Ulterior, în cadrul aceleiași societăți, a trecut la un ansamblu articulat și la curse lungi, prin care și-a consolidat experiența.
Respectul pe care a trebuit să îl câștige mereu
Dificultățile nu țineau numai de vehicul sau de drum. Anca descrie spații sanitare din parcări amenajate fără a lua în calcul nevoile șoferițelor, dar și comentarii, ironii și încercări de a-i pune la îndoială capacitatea profesională.
Faptul că avea în grijă o încărcătură de 30 de tone părea, pentru unii dintre cei întâlniți, greu de împăcat cu faptul că era femeie.
„A trebuit să-mi construiesc o armură, zi după zi, călătorie după călătorie”, mărturisește românca.
Această apărare s-a format din umilințe înghițite și dintr-o atenție permanentă la felul în care își făcea treaba. Simțea că manevrele trebuiau executate impecabil, pentru a nu oferi argumente celor care așteptau o greșeală. Efortul suplimentar venea din nevoia de a demonstra repetat că putea lucra la fel de bine ca un coleg.
Casa cumpărată și timpul pierdut alături de fiu
În paralel cu viața profesională, Anca își creștea băiatul. Îl vedea între curse, încercând uneori să revină mai devreme sau să amâne o plecare, însă programul nu îi permitea întotdeauna să fie prezentă cât ar fi avut el nevoie.
O problemă de sănătate a copilului a făcut această lipsă și mai dureroasă. Perioada cu spitale și convorbiri telefonice purtate din parcările de pe traseu i-a arătat cât de greu putea împăca meseria cu responsabilitățile de mamă.
În experiența ei, dificultatea nu venea din lipsa puterii ori a priceperii, ci din zilele și nopțile pe care serviciul le lua familiei.
Totuși, Anca privește cu recunoștință ceea ce a putut construi prin muncă: „Și totuși, trebuie să fiu sinceră până la capăt: meseria aceea, cu toată povara ei, mi-a permis să-mi cresc fiul cu demnitate”.
Veniturile obținute i-au permis să cumpere o casă și să îi ofere copilului un viitor stabil. Aceste reușite dădeau un rost sacrificiilor, inclusiv atunci când ele deveneau greu de suportat.
Oboseala și sănătatea amânată pentru o nouă cursă
Anii de condus au lăsat urme și asupra corpului. Femeia româncă amintește durerile de spate după ore petrecute pe scaun, vibrațiile permanente, somnul întrerupt, mesele luate în grabă și cafeaua băută pentru a rezista oboselii.
La acestea se adăugau rigiditatea mâinilor, solicitarea genunchilor la urcările și coborârile repetate din cabină ori semiremorcă și frigul îndurat iarna, în timpul cuplării sau decuplării acesteia.
Absențele se adunau și în viața personală: cine ratate, aniversări și serbări școlare la care șoferii nu ajung. Familia se obișnuiește să aștepte, iar cel aflat pe drum resimte continuu această distanță.
Anca atrage atenția și asupra controalelor medicale amânate pentru că o cursă pare imposibil de refuzat. Spune că a cunoscut șoferi care, după boli descoperite târziu sau probleme de sănătate neglijate ani întregi, au fost nevoiți să se oprească definitiv. Consideră că prevenția și accesul la îngrijire merită o implicare mai puternică.
Astăzi, activitatea din sindicat îi oferă posibilitatea de a folosi ceea ce a trăit pentru a ajuta alte șoferițe. Dincolo de prejudecăți, oboseală și renunțări, pasiunea pentru camion a rămas: pentru Anca, această meserie înseamnă și libertate, și singurătate, și o putere dobândită treptat, de-a lungul drumurilor.
