E august și România se umple din nou de românii care nu mai locuiesc în România. Îi vezi pe șosele, la porțile caselor, prin magazine. Au venit din Italia, Germania, Spania, Anglia, Belgia. Au două sau trei săptămâni de concediu și, cu toate astea, mulți dintre ei își petrec o bună parte din zile reparând câte ceva pe acasă. Un gard, un acoperiș, o cameră, fațada, poarta de la stradă.
Și m-am întrebat de multe ori de ce.
De ce să bagi mii de euro într-o casă în care stai două săptămâni pe an? De ce să o renovezi dacă ai deja o casă în Italia sau Germania, dacă acolo muncești, acolo îți cresc copiii și acolo ți-ai construit, până la urmă, viața?
Zilele astea am vorbit cu un român plecat de mulți ani care mi-a spus, fără prea multe ocolișuri, că știe că nu se va mai întoarce niciodată definitiv în România. Dar mi-a spus că de fiecare dată când deschide ușa acelei case bătrânești, are, pentru câteva secunde, senzația că se întoarce în copilărie. Că sunt lucruri pe care le găsește exact acolo unde le știa. Că recunoaște mirosul. Că se uită prin curte și își amintește unde se juca. Că uneori îi este suficient să stea acolo și să privească.
Și cred că în propoziția asta se află răspunsul pentru foarte mulți români plecați.
Noi spunem că reparăm case. În realitate, încercăm să conservăm timp. Pentru că viața are prostul obicei de a merge înainte fără să ne întrebe dacă suntem pregătiți. Pleci din România la 20 sau 25 de ani și spui că stai câțiva ani, strângi niște bani și te întorci. Apoi găsești un serviciu mai bun, apare un copil, poate încă unul, faci un credit, cumperi o casă, copilul începe grădinița, apoi școala, își face prieteni, începe să vorbească limba țării în care s-a născut ca pe limba lui. Și într-o zi îți dai seama că au trecut 15 sau 20 de ani.
Tu încă spui „acasă” despre România, dar când se termină concediul, te urci în mașină ca să te întorci… acasă.
Cred că asta este una dintre contradicțiile cele mai greu de explicat ale emigrantului. Ajungi să ai două locuri pe care le numești „acasă”, dar care înseamnă lucruri complet diferite. Unul este locul în care îți trăiești viața. Celălalt este locul în care ai învățat viața.
Poate că de aceea ne doare atât de tare când începe să se degradeze. Un perete crăpat n-ar trebui să însemne mare lucru. Nici o poartă ruginită. Nici un acoperiș care trebuie schimbat. Și totuși le reparăm, pentru că undeva, foarte adânc, avem impresia că dacă lăsăm casa să dispară, dispare odată cu ea și ceva din noi.
Mai ales după ce părinții îmbătrânesc. Și cu atât mai mult după ce părinții nu mai sunt. Atunci casa rămâne poate singurul loc în care îi mai găsești așa cum îi știai: în bucătăria în care stătea mama, în curtea în care lucra tata, în pomul plantat de bunicul, în masa aia veche pe care altcineva ar arunca-o fără să stea pe gânduri.
O casă poate să valoreze 30.000, 50.000 sau 100.000 de euro pe piață. Dar încearcă să-i explici unui om cât valorează locul în care își mai poate auzi, în mintea lui, mama strigându-l la masă. Nu există evaluator pentru asta.
De aceea, în fiecare august, prin satele și orașele României se întâmplă un lucru pe care statisticile despre diaspora nu îl vor putea măsura niciodată. Oameni care muncesc un an întreg prin Europa vin acasă și cheltuiesc bani pentru a ține în viață niște case în care știu că probabil nu vor mai locui. Schimbă o țiglă, vopsesc un gard, repară o cameră, taie iarba din curte. Și poate că vecinul se uită și spune: „De ce mai bagă atâția bani aici dacă oricum nu se mai întoarce?”
Pentru că nu repară pentru ziua în care se va întoarce. Repară pentru ziua în care va mai putea veni. Pentru încă o vară în care să deschidă poarta. Pentru încă o dimineață în curtea în care a crescut. Pentru încă o masă pusă acolo. Pentru posibilitatea de a le arăta copiilor lui: „Uite, aici am crescut eu.”
Și poate că într-o zi copiii aceia nu vor mai veni. Poate că pentru ei România va fi doar țara părinților lor și casa aceea va fi doar o proprietate rămasă undeva, departe. Dar până atunci, părinții lor vor continua probabil să o repare. Fiindcă omul poate pleca foarte departe de locul în care s-a născut. Își poate schimba țara, limba în care vorbește zilnic, serviciul, prietenii și întreaga viață. Dar există o vârstă la care începi să înțelegi că nu toate drumurile pe care le faci sunt spre viitor. Unele sunt înapoi. Iar uneori, pentru a te întoarce cu 30 de ani în urmă, nu ai nevoie decât de o cheie veche și de o ușă care încă se mai deschide.
