Tinerii români din Italia din ziua de azi nu mai au chef de muncă. E una dintre cele mai repetate fraze din ultimii ani, o auzim în fabrici, în baruri, în spitale, în grupurile de români din Italia și chiar la mesele de familie.
Mă uit la românii veniți aici prin anii ’95-2000. Oameni care au tras din greu, uneori până la epuizare, care mergeau la muncă și cu febră, și cu dureri de spate, și cu probleme acasă. Unii nici pentru sănătatea lor nu voiau să își ia o zi liberă, de frică să nu își pună în dificultate firma, șeful sau colegii. Au crescut cu ideea că “munca trebuie ținută cu dinții”, altfel pierzi tot. Și poate că exact datorită sacrificiilor lor mulți dintre copiii lor au crescut mai liniștiți, mai protejați și mai siguri pe ei.
Dar generațiile noi, născute sau educate în Italia, par complet diferite. Mulți vor program lejer, salariu mare, weekenduri libere, concedii dese și un echilibru perfect între viață și muncă. Își calculează programul la minut, își negociază fiecare oră și fiecare zi liberă, iar dacă nu le primesc… și le iau singuri. Nu mai există răbdarea aia de altădată și nici frica de a pierde locul de muncă. Dacă nu le convine ceva, schimbă firma. Dacă șeful le atrage atenția, pleacă. Dacă programul e prea greu, spun direct “nu merită” și se duc. Uneori mă întreb dacă generația veche nu a exagerat cu sacrificiul. Au muncit enorm, au construit vieți, au cumpărat case, au crescut copii… dar mulți și-au distrus sănătatea, nervii și anii cei mai frumoși din viață pentru muncă. Au trăit cu impresia că dacă spui “nu”, dacă ceri liber sau dacă te gândești la tine, ești slab sau nerecunoscător.
Azi în schimb văd tot mai mulți tineri români (și nu numai) care vor totul imediat fără să accepte ideea de sacrificiu, răbdare sau experiență acumulată în timp. Vor salarii mari din prima, dar fug la primul disconfort. Vor respect, dar uneori nu acceptă nici cea mai mică presiune. Și realitatea e că viața nu funcționează mereu după programul ideal de pe TikTok.
Generația noastră și a părinților noștri a muncit prea mult și a tăcut prea mult, iar generația de azi cere mai mult respect pentru timpul și viața ei. Uneori am impresia că între cele două lumi s-a rupt ceva. Una trăia ca să muncească, cealaltă vrea să muncească doar dacă totul e perfect. Poate tocmai de asta apar tot mai des conflictele între părinți și copii, între șefi și angajați, între “voi nu știți ce înseamnă munca” și “voi ați acceptat prea multe”.
Dar sunt curios… voi cum vedeți schimbarea asta? Generațiile noi sunt mai leneșe sau pur și simplu au înțeles ceva ce noi n-am avut timp să înțelegem?
