Români în lume: „Cerșesc în Italia ca să-mi cresc copiii în România”, povestea dramatică a unui tată român în atenția presei italiene

Exodul românilor pare de neoprit. Doar că, odată ajunși în străinătate, mulți se trezesc prinși într-o capcană, speranța că într-un an, doi, vor strânge bani suficienți ca să se întoarcă acasă se năruie repede, iar anul pentru care au plecat de lângă ai lor se transformă într-o viață întreagă pierdută printre străini.

O viață de chin pentru unii dintre ei, pentru doar câteva sute de euro pe lună. Nu îi obligă nimeni, dar nu știu cum altfel să-și câștige pâinea și să-și ajute copiii. Iar unii sunt și mai puțin norocoși, dacă pentru femei este mai ușor ele având posibilitatea de a lucra în casa străinului cu masă și cazare asigurate, pentru bărbați situația este mult mai complicată. Străinii înfometați care caută de muncă sunt mulți iar locuri de muncă puține, chiria este scumpă, transport, facturi, mâncare plus ceva de trimis acasă, că cei mici așteaptă.

Și uite așa, mulți trăiesc în străinătate la limita supraviețuirii îngroșând numărul nevoiașilor străini care bat la ușa bisericilor pentru un blid de mâncare sau întind mâna pentru o monedă care îi transformă în robi. Robi ai unei vieți triste plină de nevoi, de lacrimi și amărăciuni, robi ai străinătății.

Îmi ajut și cresc copiii cu ceea ce cerșesc în Italia

Tristă este povestea prezentată de către jurnalistul italian Daniele Camilli pentru cotidianul Tuscia Web, poveste a cărui protagonist este românul Marcel Romică Muraru care trăiește plecat în lume pentru un colț de pâine cu care să-și crească fiii rămași în România. Un colț de pâine care pentru conaționalul nostru s-a dovedit greu de găsit și greu de câștigat.

- Continuarea după publicitate -

„Trăiesc și îmi ajut copiii în România cu ceea ce cerșesc aici, în Italia” a declarat Marcel pentru jurnalistul italian. Ca mulți alți români de prin străinătate, Marcel Romica Moraru trăiește cerșind. În Viterbo, de-a lungul străzii Riello, la câțiva pași de Porta Faul și de Universitatea Tuscia, își duce veacul la limita supraviețuirii iar condițiile în care trăiește sunt disperate.

„Am venit în Italia acum doi ani și împart casa cu un prieten care locuiește la etaj.” Casa despre care vorbește și în care locuiește Marcel împreună cu prietenul său este de fapt o fostă fermă părăsită, abandonată și ruinată. O casă fără electricitate, fără ferestre, apă sau încălzire. Nu este nimic, doar mizerie.”Am găsit cearșafurile, păturile și toate celelalte lucruri pe care le vedeți la coșul de gunoi”, spune Marcel, „iar ocazional, unii oameni îmi mai dau câte ceva. Haine, încălțăminte, lenjerie. Pentru mâncare mă duc la Caritas, în schimb.”

Bărbatul este înconjurat de obiecte vechi, aruncate de persoane la coșurile de gunoi dar pe care românul nostru le recuperează cu speranța că poate vor servi cuiva și va căpăta în schimbul lor o monedă, două. „Îi văd trecând în fiecare zi” spune, „uneori se opresc, deschid capota și aruncă lucruri care nu le mai servesc, frigidere, televizoare și multe altele.”

Marcel Romică Moraru are 36 de ani și 5 copii, 3 băieți și 2 fete, cel mai mare dintre ei având 14 ani. Separat de soția sa, el a decis să vină în Italia „pentru că nu există de muncă în țara mea și viața este foarte dificilă. Mai rău decât aici”, spune el. În România lucra tot ce găsea, muncea cu ziua și abia dacă reușea să câștige echivalentul a 10 euro pe zi. „Aici, din cerșit adun între 15 și 20 de euro în fiecare zi, de la 7 dimineața până pe la amiază. Și o dată pe săptămână trimit 30-40 de euro copiilor mei.”

„Am încercat să caut de lucru, dar nu am reușit”, spune Marcel Moraru. „Chiar și în Italia situația este dificilă și cumva a trebuit să mă adaptez, acasă nu aveam la ce mă întoarce. Sunt disponibil să fac orice muncă mi se oferă, doar să găsesc ceva.”

Până atunci, Marcel Romică Muraru nu se dă bătut și continuă să spere. Într-o șansă la o viață mai bună și mai dreaptă, pentru el și pentru cei cinci copii rămași acasă în România și care cresc din mila semenilor lor.

Duminica, în fața unei bisericii ortodoxe din Italia, tatăl lor se așează umil în fața oamenilor și a lui Dumnezeu și așteaptă. „Vine mereu câte un român de-al meu care îmi dă câte un euro. Surorile de la biserică mă ajută mult de fiecare dată când mă văd acolo. Preoții un pic mai puțin. Odată, unul dintre ei mi-a spus „de ce nu mergi în Germania să muncești?” „Cum să merg” am răspuns, „dacă nu am nici măcar banii pentru a-mi cumpăra biletul de tren, pentru că aproape tot ce pot strânge trimit copiilor mei?” „Pe jos, mi-a răspuns… ”

La editarea acestui text s-au folosit informații și fotografii din articolul scris de Daniele Camilli pentru Tuscia Web.