Român stabilit în Italia, despre cazul imigranților bătuți cu cruzime în România: „Adevărul este că și noi am fost nepalezi”

Un tânăr român de 18 ani, Samir Lakatoș, a fost arestat preventiv pentru 30 de zile după ce a bătut cu bestialitate un muncitor din Nepal pe o stradă din Cluj-Napoca, victima ajungând în comă la spital. Într-un alt caz, la București, un tânăr a lovit cu pumnul un livrator străin pe care l-a numit „invadator”, fiind, de asemenea, arestat preventiv pentru 30 de zile, după ce inițial fusese reținut 24 de ore.

În ultimele zile, au apărut discuții aprinse despre modul în care sunt tratați muncitorii străini în România. Toate acestea după ce, înainte de agresiunile asupra nepalezilor, deputatul AUR Dan Tănasă, a publica o postare pe Facebook în care îndemna românii să refuze livrările de mâncare prin Glovo sau alte servicii făcute de curieri străini.

„Refuzați comanda dacă nu e livrată de un român. Nu mai încurajați importul de muncitori necalificați din Asia și Africa. Treziți-vă!”, a fost mesajul postat de parlamentar.

În acest cadru, Ciril Alexa, un român stabilit de decenii în Italia, ne-a trimis opinia sa în care își povestește drumul de emigrant din anii ’90–2000, motivele plecării din țară și reîntregirea familiei, în care apără dreptul imigranților la salarii și condiții decente și îndeamnă la respect și dialog.

Redăm mai jos textul său, preluat din două postări publicate de conaționalul nostru pe grupul Facebook Rotalianul – Revista Românului din Italia.

„Atunci când eram noi «nepalezi»”

«Cred că fiecare dintre noi s-a întrebat, sau a fost întrebat măcar o dată în viață, care a fost cel mai fericit moment al său. Bineînțeles că fiecare are una sau mai multe zile sau momente în care s-a simțit cu adevărat fericit: unii ar spune că a fost atunci când au trecut un examen, alții când și-au luat permisul, ziua căsătoriei sau în clipa în care s-au îndrăgostit.

Pentru mine, cea mai fericită zi a fost aceea în care, după aproape cinci ani, am reușit să-mi aduc familia în Italia. A fost ziua în care am redevenit o familie în adevăratul sens al cuvântului: să putem sta din nou la masă împreună, să adormim și să ne trezim unii lângă alții, să ne bucurăm împreună și să luăm decizii ca o familie.

Îmi aduc aminte acel moment: copiii adormiseră după o călătorie obositoare de 26 de ore cu mașina. Am intrat la ei și i-am privit cum dormeau. Am stat mult, uitându-mă la ei, am răsuflat ușurat că tot efortul meu nu a fost în zadar. Atunci am înțeles, pentru prima oară, ce înseamnă să plângi de fericire. Până atunci nu pricepeam, când vedeam în filme, cum oamenilor le cad lacrimile de bucurie. Dar în acea clipă am simțit pe propria piele că da, există și lacrimi de fericire și sunt poate cele mai sincere dintre toate.

În anul 1999, după ce mi-am încercat norocul în Israel (unde nu m-am simțit bine), fiind decimat de dorul familiei, după mai bine de doi ani de străinătate, am încercat să rămân cu familia în țară. Îmi cumpărasem un apartament în Târgu Ocna, aproape de o școală bună, unde copiii puteau să învețe. Dar situația în țară era dezastruoasă, aș spune că era mai rău decât înainte cu doi ani, când plecasem.

Atunci, înainte de a pleca, lucram la o schelă de foraj ca electrician, dar, ca și celelalte întreprinderi, a fost privatizată. Tot ca și celelalte, a fost privatizată cu scopul de a fi adusă la faliment. După revoluția în care o parte din comuniști au înlăturat și ucis alți comuniști, nu putea să fie un progres, ci mai mult un regres. Câștigând cu sloganul „nu ne vindem țara”, au reușit să distrugă și să falimenteze și puținele fabrici și uzine rămase de pe timpul comunismului, aproape toate necesitând modernizare cu tehnologii noi.

Ca să nu ne vindem țara, am dat-o pe mâna unor oportuniști, tot din vechea nomenclatură, care aveau „banii la ciorap”, cum se spune. Restul, adică noi, cei din generația noastră, am început să supraviețuim furând tot ce apucam. Dacă nu luam banii la timp, mai făceam care cum putea câte un „ciubuc”: un aparat de sudură, un redresor; alții procurau țevi, cabluri, ciment, făină sau alte alimente, fiecare în domeniul lui – industrie sau agricultură. Am devalizat țara, generația noastră: unii de nevoie, alții din lăcomie sau din interese.

Îmi aduc aminte cum o livadă de fructe din zona mea, cu gard din stâlpi de beton și plasă de sârmă, a dispărut în câteva nopți. IASE-urile, CAP-urile, fabricile și uzinele au ajuns cuibare pentru porumbei. De la o chiuvetă până la ultima bucată de geam, dispărea tot. Cineva a permis acest lucru tocmai pentru a fi cumpărate pe bani de nimic… și nu au venit străinii, nu americanii sau europenii așa cum propaganda o spune în ziua de azi noilor generații. Am fost noi, autohtoni, români nativi, de la geto-daci încoace.

În acea perioadă am hotărât să plec în Italia, unde mai aveam câțiva prieteni și chiar doi cumnați.

Plecam dintr-o țară unde un salariu era de 100 de dolari, unde corupția și sărăcia erau la niveluri maxime. Falimenta Bancorex, banca Agricolă, minerii de pe Valea Jiului făceau legile în țară, iar președintele se declara învins de către sistem.

În Italia erau alte oportunități. Muncă se găsea, iar ajutorul din partea instituțiilor italiene nu lipsea. Biserica catolică contribuia foarte mult în a ajuta străinii: cu loc de dormit, mâncare și haine. Chiar dacă poliția te oprea și nu aveai documente (permis de soggiorno), mai închideau un ochi sau îți dădeau o „foaie de via”, pe care puteai liniștit s-o rupi.

În fine, am găsit de muncă, ajutat de neamuri, de prieteni, dar mai ales de italieni. Îmi aduc aminte că, atunci când am hotărât prima dată să-mi aduc soția, neavând documente în regulă (permis de soggiorno), era mai dificil să-mi aduc și copiii în acea vreme (în acea perioadă, pentru o viză în spațiul Schengen se plătea ceva peste 1000 $).

Am avut niște vecini, oameni simpli, care m-au ajutat: mi-au găsit casă, dar și mobilier pentru casă. Până și transportul l-a făcut un prieten italian cu care lucram, fără să-mi ceară nimic.

Cu un loc de muncă și casă, datorită unor legi care se adoptau, am reușit să mă pun în regulă cu actele de ședere și să am dreptul de a-mi aduce și copiii.

În 2004, nu se schimbaseră multe în România. Îmi cumpărasem o mașină, un Citroën ZX, cu un preț foarte bun, deoarece era un pic lovită de grindină. Cu mașina asta m-am dus acasă pentru ca, în sfârșit, să-mi aduc familia. Așa cum spuneam, în România lucrurile mergeau tot mai prost.

În 2004, guvernul și opoziția concurau să demonstreze cine poate accelera aderarea la UE. Și poate că asta era singurul lucru mai bun.

La putere era PSD, în frunte cu Adrian Năstase, cu corupția la un nivel la care nici nu se mai ferea nimeni să ceară sau să dea șpagă. Totul mergea pe cunoștințe, relații și pile. Așa mi-am luat copiii cu mine, de lângă bunicii lor, de lângă prietenii și colegii lor de clasă.

• „Dar cât o să stăm?” mă întrebau.
• „Dar mai venim înapoi?”
• „Și cum o să vorbim acolo?…”

Era normal să pună aceste întrebări. Trebuia să plece departe, cu un om pe care nici nu-l cunoșteau bine, mă văzuseră de câteva ori, mereu pregătit cu geamantanele, ori veneam, ori plecam. Eram doar omul din telefon pentru ei. Omul care mai trimitea câte un pachet cu dulciuri și jucării.

Odată, fiul meu m-a întrebat: „Dar tu ai copii acolo unde mergi?” Când s-a mai obișnuit cu mine, plângea să vină cu mine să se joace cu copiii mei.

Deci, în 2004 plecam din nou, de data asta cu soția și copiii. Plecam nu cu gândul să nu mă mai întorc, plecam cu speranța că într-o zi se vor schimba lucrurile și la noi, odată cu noile generații care au ieșit în Occident și care își vor schimba mentalitatea.

Am dat șpagă la spital până și la femeia de servici, pentru a putea trimite cu sfoara niște mâncare soției, care a avut niște probleme și trebuia operată. Da, se trăgea punga cu mâncare sus de la geam… Nu mai spun câtă șpagă a trebuit să dau la doctori și infirmieri. Mă supăram mereu, nu pentru bani, ci pentru că știam că nu e corect.

Plecam dintr-o țară unde schimbam valuta la bișnițari, și nu pe ascuns, ci în public, pe stradă. Tot ce era ilegal la noi părea ceva normal.

Am dat șpagă la polițistul care m-a oprit și mi-a zis că am trecut cu 20 km peste. Nu era adevărat, nu era demonstrat, dar a trebuit să dau șpagă și să merg înainte. Aveam numere de Italia și doi copii care dormeau în mașină… nu aveam de ales.

La vamă, și acolo a trebuit să pun ceva în pașaport, pentru ca sa nu am probleme.Oricum, la vamă, ca să nu ai probleme, trebuia să dai.

Drumul până să ieși din România, era anevoios: gropi unde riscai să-ți sară o roată, căruțe, biciclete… fără autostrăzi, fără centuri de ocolire a orașelor mari.

Dar o mare problemă erau și WC-urile publice, unde pereții erau mânjiți cu excremente, scrisuri obscene și o mizerie că îți era rușine să intri cu un copil. Aproape de vamă erau bișnițarii, cu care riscai să faci schimb valutar pe ziare tăiate. Încă mai erau și cei cu alba-neagra, ca și nelipsiții hoți de buzunare…

Cam asta era România din care plecam fără să vreau, de fiecare dată.

Am ajuns cu copiii, i-am înscris la școală cu aceleași drepturi ca și copiii italieni: dreptul la alocație, manuale și toate celelalte, în limita venitului anual pe care îl declaram.

Scriu toate acestea cu speranța că mulți din generația mea se vor regăsi în aceste rânduri, dar mai ales cu speranța ca cei mai tineri să știe că și părinții lor au fost emigranți, și că au cheltuit tot ce aveau pus deoparte pentru a ieși din țară. Pe sub TIR-uri au venit unii, alții au traversat sute de kilometri prin păduri, pentru a ajunge în acest Occident atât de controversat astazi. Alții, ca și mine, au plătit șpagă pentru o viză Schenghen… nu mult, doar cam zece salarii din România .

Să știe că și noi am fost nepalezi, bangladezi sau vietnamezi. Trebuie să explicăm generațiilor de azi că noi, dar mai ales părinții noștri, pe vremea comunismului, începeau să muncească de la vârsta de 13–14 ani și că propaganda și ura contra străinilor, contra Uniunii Europene, nostalgia comunistă, cât și nostalgia anilor dinainte de a face parte din alianțe precum UE – pe care o aud ei azi pe TikTok sau Facebook – o fac doar oamenii frustrați, egoiști, lipsiți de empatie, oportuniști sau cei care au avut funcții importante în era comunistă, ei sau părinții lor. Dar cel mai mult, sunt cei cu interese politice, care încearcă să manipuleze prin diverse tehnici de propagandă și manipulare.

Adevărul este cel pe care îl știm și l-am trăit noi, cei care am prins vremuri din mai multe etape de tranziție a României.

Da, adevărul este că și noi am fost nepalezi. Și nu trebuie să uităm nici o clipă acest adevăr și trebuie să-l transmitem copiilor și nepoților noștri. Doar așa vom putea schimba ceva. Nu prin afirmarea că România este „grădina Maicii Domnului”, sau prin minciuni cum că “România a fost o țară bogată” înainte de a face parte din UE.În concepția credinței creștine, suntem egali în fața lui Dumnezeu, la fel și conform majorității legilor din țările democratice.

Nu suntem noi buricul pământului, nici primii și nici ultimii. Suntem un popor simplu, care încearcă să supraviețuiască, așa cum poate.»

Reacțiile celorlalți români la cele scrise de Ciril în postarea sa