Rezistă o căsnicie când unul dintre soți emigrează? Ce spun femeile românce din Italia

Un interesant argument s-a dezbătut recent pe un grup social cu femei românce care trăiesc și muncesc în Italia. Petra Iosub, o româncă stabilită la Florența de mai mulți ani, invită la discuții compatrioatele sale din peninsulă:

«Se pleacă de acasă în speranța de mai bine, de a realiza ceva pentru copii, pentru familie în general. Ne aventurăm în foarte multe cazuri într-un necunoscut care ne condamnă la ani mulți de străinătate. La început îți spui că pleci doar pentru câteva luni, poate un an, doi, până îți rezolvi oarece treburi pe acasă sau până când termină copiii studiile. Mergi acasă în concediu o lună de zile pe an, uneori împărțită pe zile sau săptămâni. Cu fiecare an descoperi că parcă mai este nevoie de ceva, de construit ceva la casă, de ajutat copiii să-și termine studiile, să-și cumpere o casă sau o mașină, ori să le faci nunta.
Și tot cu fiecare an îți spui că este ultimul și apoi te întorci să trăiești acasă, lângă cei dragi.

Bărbatul, chiar dacă te susține și te încurajează în aceste acțiuni, îl simți cu timpul tot mai străin. Îți spui: „Va fi bine, mai stau puțin și mă întorc acasă”, dar știi că nu poți avea această certitudine. Și astfel relația de cuplu are de suferit. Oricât de mult te-ar susține soțul rămas singur acasă, timpul și nevoile fiziologice îl obligă să caute „alternative”. Căldura patului împărțit cu persoana dragă, serile când vă adunați la cină împreună povestind întâmplările de peste zile sau făcând planuri pentru un viitor apropiat. Toate acestea sunt înlocuite acum grație tehnologiei cu multe apeluri telefonice audio și video. Vă vedeți, vă încurajați și vă promiteți că în curând veți fi iar împreună. Și anii trec… 10, 15, poate chiar mai mulți… Cum v-ați schimbat voi în toți acești ani? Cum se schimbă relația voastră de cuplu? În ce măsură timpul și distanța au influențat raportul vostru?»

Reacțiile româncelor noastre nu au întârziat să apară iar Lenuța împărtășea cu sinceritate experiența ei începând cu o constatare: „Depărtarea a dezbinat multe familii. Mulțumesc bunului Dumnezeu că la mine nu s-a pus problema, dar o ușoară răceală între noi s-a instalat. Nu a venit din partea mea, dimpotrivă…. Când m-am întors în țară, am observat că își făcuse alte obiceiuri. Încet, încet, ne-am apropiat din nou, dar obișnuința de a sta singur, încă se mai observă în comportamentul lui.”

Povestea Garofiței însă este una tristă dar românca noastră a găsit puterea de a merge mai departe. Ea se destăinua: «Am făcut multe sacrificii pentru familie și în final am divorțat după 41 de ani de căsătorie. Cam asta am „realizat” în Italia. Acum, la bătrânețe, muncesc pentru mine căci până acum am muncit pentru alții.»

- Continuarea după publicitate -

Tania scria fără ocolișuri: „Mi-am găsit locul ocupat de o altă femeie. Cel mai trist este faptul că pe această femeie am ajutat-o când avea nevoie. Când soțul mi-a cerut divorțul anul trecut am crezut că mi se prăbușește lumea, am trecut peste și acum merg înainte. L-am lăsat cu absolut tot, am luat cu mine doar hainele cu ce eram îmbrăcată și am plecat. Mi-a fost greu deoarece am investit în casa noastră banii din 10 ani munciți în Italia. În toți acești ani am crescut și educat copiii, am purtat două fete la facultate, el niciodată nu avea bani iar acum știu și de ce.”

Otilia povestea cum a luptat și cum a reușit în cele din urmă să își aducă în Italia copii dar și soțul: „Ne-am unit familia, nu fără greutăți! (…) Munca, respectul de sine și chiar umilința, ne-au călit, ne-au unit și ne-am recreat din nou aceeași familie, mai bogată spiritual și moral decât înainte!”

„Eu, după doi ani de singurătate și disperare, mi-am luat soarta în mâini” – scria Angela – „am lăsat postul fix și am început să-mi caut de lucru la ore. A fost greu, dar nu imposibil, am luat un apartament în chirie iar primul a venit soțul, apoi copiii. În următorii 10 ani am muncit din greu, dar s-a meritat, acum am format trei nuclee familiare, fiecare cu casa lui. Am trei nepoțelele născute aici și-mi trăiesc viața din plin alături de soțul meu.”

Daniela conclude: „Trăim vremuri care vor rămâne în istorie iar noi vom deveni victime sau eroine, cert este că depărtarea ne schimbă iar durerea și-o cunoaște fiecare. Gânduri bune, tuturor!”