Povestea Violetei Artenie din Italia: de la imigrantă clandestină la contabilă expertă cu visul de a-i ajuta pe oameni în relația cu fiscul italian

De la munca de jos, cu statut de clandestin în Italia, la profesia de expert contabil recunoscut oficial: povestea Violetei Artenie este una despre curaj, muncă și viziune.

A plecat din Movileni, județul Galați, la doar 18 ani, fără să cunoască limba italiană și fără niciun sprijin, a traversat ani de sacrificii, muncind în curățenie, în pizzerii și supermarket. Până când și-a găsit forța interioară să se ridice și să își construiască un drum profesional solid. Astăzi conduce un birou de contabilitate în expansiune, cu o echipă tânără și ambițioasă, și o afacere care crește anual cu 40%.

Ne-am întâlnit (video la finalul articolului) în biroul ei din localitatea Mentana, de lângă Roma, unde trăiește cu frumoasa ei familie. Într-un interviu din care nu au lipsit emoția și amintirile, Violeta ne-a povestit parcursul ei personal și profesional. Trei lecții importante răzbat din povestea ei, pe care mulți din românii de succes din Italia le au în comun: munca te întărește și te definește,  un obiectiv clar îți dă direcție în viață, și dezvoltarea personală este esențială pentru a face față fricilor și presiunii antreprenoriale. În 2025, inspirată de nevoile reale ale clienților cu care se întâlnește la birou, Violeta a lansat un curs inovator, structurat în 26 de tutoriale esențiale, dedicate persoanelor fizice și antreprenorilor, printre care și mulți români. Scopul? Să îi ajute pe oameni să devină autonomi și să învețe să gestioneze corect și eficient cele mai frecvente situații fiscale din Italia, economisind astfel timp, bani și… nervi. Este, totodată, o invitație la cunoaștere, la responsabilitate și la libertate prin educație fiscală.

Violeta, aș pleca de la început. Cum ai ajuns în Italia?

Eu sunt din Movileni, din Tecuci. Am venit în Italia acum 22 de ani cu dorința de a sta doar un an. Voiam să-mi continui studiile în România și părinții nu puteau să le plătească. Aveam 18 ani, a fost destul de greu, pentru că eram singură. Era o nouă viață, într-o țară în care nu vorbeam limba și, mai ales, eram clandestină la început. Ca majoritatea românilor, am întâmpinat destule greutăți și mai ales, a fost greu din punct de vedere al integrării pe piața muncii. Am avut primele joburi ca multe dintre românce: la curățenie, în pizzerie, în supermarket, în parfumerii. Deci primii trei ani din viața mea i-am dedicat muncii non stop, ca un automat.

Să ne întoarcem puțin în timp. Aveai 18 ani și ai decis să pleci din România. Îți amintești cu ce gânduri, cu ce vise ai plecat și cu ce nevoi?

Îmi aduc aminte momentul plecării mele, când m-am separat efectiv de familie. A trebuit să devin adult de pe o zi pe alta. Am ajuns la Roma, undeva lângă Ponte di Nona. Emoțiile, gândurile nu erau dintre cele mai plăcute, în primul rând pentru că îmi era foarte dor de casă. Nu aveam prieteni, nu aveam pe nimeni aici. Dar nici timp nu aveam să mă deprim, pentru că era necesar să-mi găsesc o casă, să muncesc, să fac bani și să-mi ating scopul pentru care venisem în Italia. N-am avut timp să realizez momentele de dificultate prin care treceam, a trebui să mă maturizez foarte repede.

Fiind învățată cu munca, nimic nu m-a speriat la început în Italia. Asta mi-a dat, oarecum, tot curajul să merg înainte în viață. A fost punctul meu de forță în toți anii aceștia. Deși mă gândeam să mă întorc după un an, au fost foarte multe împrejurări care m-au convins până la urmă să rămân.

Așa cum povesteam, în țară îmi doream mult să fac jurnalismul. Am făcut liceul de jurnalist și era chiar visul meu. Începusem facultatea în România — două, trei luni — dar n-a fost posibil să continui, pentru că nu aveam bani. Am vrut să fiu și solistă, am vrut să fiu și actriță, și jurnalistă. Aveam aspirații de genul acesta. Nu m-aș fi gândit niciodată să devin expert contabil, mai ales în Italia. Asta este o meserie pe care am descoperit-o, am învățat să o iubesc și să o fac bine. Sunt sigură că o fac bine. Am descoperit multe lucruri de care nu știam că o să-mi placă, dar care au devenit un punct de reper în viața mea.

Și acum consider că viața mea se împarte în două mari etape: prima din România și, după, cea din Italia.  Astăzi pot să zic că sunt extrem de fericită de alegerea mea de viață. Italia mi-a dat posibilitatea, cred, să fac ceva ce poate în țară la mine nu aș fi reușit. Cu toate că eu iubesc România, știu de unde plec, știu valorile țării mele, dar aici am avut ocazia să mă realizez. Drept dovadă, consider Italia a doua țară.

Cum era Italia pentru un român acum 22 ani ani?

Era în 2003. România încă nu era în Uniunea Europeană. Era perioada de schimbare dintre liră și euro. Îmi aduc aminte că toată lumea se plângea de schimbarea economică în rău pe care a avut-o Italia. Nu mai erau lirele, trecuseră la euro, prețurile erau aproape duble. Am venit într-un moment de tranziție al țării. Poate că nu era momentul cel mai bun să vin, nu era ceea ce se vorbea în România despre economia Italiei. Dar asta nu m-a oprit. Nu sunt genul care se pierde cu firea.

Primul loc de muncă a fost la o doamnă, o bătrânică. Am stat cu ea — era așa de drăguță, avea 89 de ani. Și m-a lovit profund o chestie pe care nu o văzusem până atunci în România.

Îmi spusese la un moment dat: „Dai, dai (hai, hai n. red.) că vine copilul meu”. Mă așteptam să văd un copil de 15-16 ani. Nu-mi dădeam seama că ea avea 89 și copilul ei putea avea 60. Când am văzut „copilul” — chiar de 60 de ani — mi-am dat seama ce percepție au italienii, ce mentalitate despre familie: cum mama e mamă până moare. Eu veneam dintr-o cultură în care, dacă te-am crescut până la 18 ani, de acum trebuie să mergi pe propriile forțe. Nu știu… asta m-a lovit și m-a schimbat în același timp. Pentru că acum sunt și eu mamă, și cred că ăsta este cel mai puternic exemplu de viață pe care l-am avut.

În toți acești ani ai spus că ai schimbat multe locuri de muncă, ai avut experiențe diverse. Care a fost momentul cel mai dificil?

Momentul cel mai dificil a fost atunci când făceam curățenie într-o agenție de turism. Eram într-o pauză, m-a bufnit plânsul. Eram într-o situație extrem de grea. Plângeam, eram disperată, nu aveam unde să locuiesc atunci. Emoțiile m-au copleșit.  M-a văzut șeful de pe camerele de supraveghere și a venit în agenție să înțeleagă ce se întâmplase.

Când l-am văzut, m-am oprit din plâns. M-a întrebat: „Ce s-a întâmplat?” I-am zis: „Nimic… Sunt într-un moment de depresie, iartă-mă.” Iar el mi-a răspuns: „Am văzut la cameră și m-am îngrijorat. Usucă-ți lacrimile.” Am rămas uimită… aveam 18 ani, eram un copil. Mă așteptam poate la o vorbă de mângâiere în plus. Dar el a zis așa: „Aș putea să-ți spun orice acum, ca să te fac să te simți mai bine. Dar sfatul cel mai bun pe care pot să ți-l dau este: “Pune-ți un obiectiv și găsește forța să mergi până la capăt, ca să-l atingi. Pentru că, în momentul în care ai un obiectiv, știi și pe ce stradă să mergi ca să ajungi acolo. Dacă nu ai un obiectiv, ești ca frunza dusă de vânt.” Și exact așa mă simțeam eu până în acel moment: dusă de vânt.

Sfatul acela m-a șocat un pic atunci, dar este sfatul pe care îl dau cel mai des astăzi — atât tinerilor cu care lucrez, cât și copilului meu sau prietenilor: “puneți-vă un obiectiv!” Și nu un obiectiv mic! Trebuie să fii ambițios, să ai un obiectiv mare, iar pe lângă el să construiești și altele mai mici. Dacă ai un obiectiv mare, o să găsești drumul, persoanele, oportunitățile care te vor ajuta să ajungi acolo. Dar dacă nu ai niciun fel de obiectiv, timpul trece pe lângă tine.

Și azi cel mai prețios bun pe care îl avem este timpul – nu banii, nu distracția, ci timpul și ce valoare îi dăm noi.

 Ce obiectiv ți-ai stabilit atunci, Violeta? L-ai îndeplinit?

Mi l-am pus imediat, am fost foarte receptivă. Pentru că, de fapt, când am venit în Italia aveam un obiectiv, dar între timp îmi pierdusem motivația să merg mai departe. Se schimbaseră multe în familia mea – părinții mei se separaseră, iar eu nu mai voiam să mă întorc acasă. Simțeam că, întorcându-mă, aș fi fost nevoită să aleg o tabără: a mamei sau a tatălui. Și am vrut să evit asta, să rămân aici, să fiu, într-un fel, departe de poziționările din familie. Așa era mentalitatea atunci.

Și atunci am început să-mi pun întrebarea: Ce aș putea să fac eu aici, în Italia? Nu voiam să fac curat toată viața sau să lucrez chelneriță în baruri, în restaurante, mereu judecată sau privită de sus. Am zis: „Ce pot să fac concret?” Și acela a fost momentul în care a început parcursul meu.

Am început cu un curs de computer – habar nu aveam să deschid un calculator, nu știam deloc pachetul Office, nimic. Dar am muncit mereu, mi-am plătit cursurile singură și am investit toți banii mei în școală, în dezvoltarea mea personală. Am făcut cursuri de contabilitate, de tot felul. Și toate astea m-au adus unde sunt astăzi. Cred că a meritat tot efortul.

Care a fost pasul cel mai mare sau cea mai mare bucurie pe care ai avut-o după ce ai investit atât de mult în educația ta?

Unul dintre momentele de bucurie – nu cel mai important din viața mea, pentru că acela a venit odată cu nașterea copilului meu, și nu pot să le pun pe același plan – dar un moment foarte special a fost când m-am înscris la facultate și am reușit să o termin. Munceam la servici opt ore pe zi și apoi, efectiv, învățam noaptea, în pauza de prânz, oricând aveam o fereastră liberă. Timp de șapte ani de zile nu am avut weekend, nu am avut zi liberă. Tot timpul meu l-am investit în școală și în muncă.

Muncind pentru că aveam nevoie de bani – să-mi plătesc chiria, viața de zi cu zi. Chiar dacă sunt căsătorită, nu am vrut să fiu „românca care și-a găsit un soț și nu mai face nimic”. Pur și simplu am fost crescută cu mentalitatea independenței mele. Am vrut să contribui și eu, să muncim împreună, să onorez ceea ce mi-a fost dat de acasă.

Apropo de faptul că ai spus că ai vrut să fii independentă și că muncești de când erai mică. Spuneai că ai avut o copilărie care a cuprins și muncă.

Da. Și orice fel de muncă. Am muncit în solar de când mă știu, practic de la patru, cinci, șase ani. Nu știu exact când ne duceau ai noștri în “solare” – la seră, așa era mentalitatea la sat. Era nevoie de forță de muncă, și eram și noi acolo, copiii. Nu puteam să stăm în casă.  Ce puteam să fac eu la patru ani? Păi, cuburi. Luam celofan, făceam pahare din el, și trebuia să bați cu degetul pământul, să-l aplatizezi. Puneai un pic de pământ, apăsai cu degetul până când se făcea gaura și apoi se punea planta. Vacanța de iarnă era împărțită între munca în solar, șah, sanie, ce mai apucam să facem ca joacă. Dar nu-mi amintesc copilăria ca pe ceva traumatizant. Dimpotrivă, cred că asta a fost forța mea în toți anii ăștia – și o văd și în frații mei. Efectiv, ne-a făcut bine.

Și ai ajuns în Italia, ai făcut facultatea lucrând opt ore pe zi, ai reușit să obții un titlu de studiu universitar. Care a fost următorul pas?

 Am început cu trei ani de facultate, unde am obținut ceea ce în Italia se numește la mini laurea, în domeniul Economie și Gestiune de Întreprindere (Economia e gestione delle aziende). După aceea a trebuit să fac specializarea – alți doi ani – tot în regim telematic, la universitate a Camerelor de Comerț. Era necesar să continui studiile, pentru că fără această specializare ești doar cineva care a terminat o facultate, dar nu poți deveni dottore commercialista (expert contabil înregistrat în Italia).

Pasul următor după specializare a fost să urmez alți doi ani de tirocinio (stagiu practic). Eu lucram deja într-un birou, pentru că în toți anii de studii am făcut și cursuri suplimentare de contabilitate, în weekend, și am reușit astfel să-mi găsesc un loc de muncă într-un birou profesional. Am mai acumulat experiență. Asta m-a ajutat enorm, pentru că făceam experiență practică în timp ce învățam. Așa că, atunci când am susținut Examenul de stat, deși este unul foarte greu, pentru mine a fost oarecum mai ușor. Aveam deja bazele solide și o experiență reală de muncă în domeniu. După examen, m-am înscris la Ordine dei Dottori Comercialisti din Tivoli, organizația recunoscută de stat– asta se întâmpla în 2017.

Deci faci parte dintr-o categorie destul de selectă a contabililor profesioniști din Italia. Câți români cunoști care sunt în această situație?

Eu cunosc doar două persoane de origine română sau străină care s-au înscris la Albo (registrul profesioniștilor). Sunt, desigur, mulți care au terminat facultatea, dar nu este deloc ușor să susții acel examen de stat și să te înscrii oficial. Mai ales să deschizi apoi pe cont propriu. Asta nu e o joacă – e o responsabilitate foarte mare. Înseamnă investiții, timp dedicat și un nivel ridicat de stres. De aceea, cred că e important să învățăm să gestionăm acest stres. E esențial să investim în dezvoltarea personală, în încrederea în sine, și să lucrăm cu propriile frici – frica de eșec, frica de faliment.  Sunt reale și trebuie gestionate. Pentru că da, poți să deschizi, dar întrebarea este: cum reziști și cum duci afacerea mai departe?

Și în acest moment, unde te afli în parcursul tău profesional?

Am un birou propriu, care între timp s-a extins. Am deja angajați. Am trecut și printr-o criză importantă, cum a fost cea a pandemiei de COVID. Dar, sincer, pentru mine nu a fost o criză – a fost o oportunitate.

O oportunitate? Cum așa?

Pentru că nimeni nu știa atunci să folosească SPID-ul (identitatea digitală necesară pentru interacțiuni oficiale în Italia). Nu știa nimeni cum să-l activeze. Se ofereau bonusuri guvernamentale în pandemie, dar lumea nu știa cum să le obțină, pentru că nu înțelegea cum funcționează sistemul digital. Eu am învățat singură toată procedura.

Am făcut un simplu post pe Facebook, și dintr-o dată au început să-mi scrie oameni din toată Italia, cerându-mi ajutorul. Lucram noaptea, pentru că site-urile guvernamentale mergeau prost ziua. Așa am descoperit că, de exemplu, site-ul INPS funcționa foarte bine pe la ora 2 noaptea. Așa că am anunțat clienții că lucrez noaptea și, dacă vor bonusurile, să fie și ei disponibili. Oricum, majoritatea se uitau la seriale în perioada pandemiei

A fost punctul meu de forță. Oamenii pe care i-am ajutat atunci, în pandemie, au început să mă recunoască ca profesionist. M-au recomandat, mi-au adus clienți, firme, contacte. Deci da, pandemia pentru mine a fost un moment greu, dar a fost și un punct de lansare al afacerii mele.

Ai putea spune acum despre tine că ești un antreprenor de succes? Și dacă da, cum definești succesul?

Succesul este un concept foarte subiectiv. Fiecare are propria măsură. Unii se mulțumesc cu puțin, alții vor mai mult, alții nu se mulțumesc niciodată. Eu fac parte din a treia categorie.

Sunt conștientă de asta: vreau mereu mai mult. Dar vreau mai mult în primul rând de la mine. Și cred că, atunci când ai așteptări ridicate de la tine, și cei din jur cresc, automat. Pentru că ai un exemplu care nu se mulțumește cu puțin și care își asumă responsabilități. Eu sunt la muncă de dimineață până seara și mă dedic complet – trup și suflet – acestei activități care este afacerea mea.

Acum și angajați și, sincer, eu cred că e important să dăm o șansă tinerilor — șansa care mie nu mi-a fost dată. Am muncit zece ani într-un loc unde am învățat multe, dar mă simțeam ca un prizonier. Nu era interes din partea angajatorilor să mă facă să cresc. Informațiile pe care mi le ofereau erau strict ca să mă țină acolo, să fiu sigură că vin zi de zi la muncă, fără prea multe întrebări.

Eu azi nu fac asta. Dacă văd că cineva vrea să crească, îl ajut, îl împing. Le spun: mergeți la facultate, învățați, sacrificați timp acum ca mâine să aveți viața pe care v-o doriți. Eu am plecat de la zero — poate chiar de mai jos de zero, pentru că a fost o perioadă când nu aveam ce mânca în Italia. Dar am reușit. Astăzi, când mă uit în jurul meu, pot spune că am ajuns acolo unde visam. Se poate. Se poate chiar și într-o țară care nu e a ta. Și de aceea îi încurajez pe tineri: cine vrea cu adevărat, aici este locul unde poate să crească.

Cum ai descrie relația ta cu Italia, astăzi?

Îmi place ce am construit aici. Îmi place familia mea, îmi place casa în care trăiesc, prieteniile sincere pe care le-am legat. Îmi place munca mea. Îmi plac peisajele, oamenii, tot ce înseamnă Italia. Am fost primită bine. Nu am simțit niciodată rasism sau discriminare. A fost norocul meu, poate.

Din România ce îți lipsește? Ce duci dorul cel mai mult?

Cred că mai degrabă amintirile mă țin legată de România. Mai am doar pe tatăl meu, care vine des în Italia. Am casa părintească la Movileni. Nu sunt foarte legată de rădăcini — pe mine mă leagă oamenii, nu locurile. Prieteniile din copilărie le păstrez și azi, după 40 de ani. Așa că dorul vine mai mult din amintiri.

Cum te vezi peste cinci sau zece ani?

Din punct de vedere profesional, îmi doresc să cresc — dar nu doar economic. Vreau să investesc în dezvoltarea personală, a mea și a celor care lucrează cu mine. Și a familiei mele.

Vreau să contribuim împreună la schimbarea mentalității. Să ne eliberăm de frici, de blocaje, de tot ce nu ne lasă să ne bucurăm cu adevărat de viață. Sper să găsesc, la un moment dat, un drum care să fie al meu, dar pe care să trag după mine și alți oameni care își doresc libertate — în primul rând, mentală. Pentru că, până la urmă, închisoarea e aici, în minte. Iar libertatea începe atunci când vrei cu adevărat mai mult de la viață.

Care este cel mai mare succes profesional pe care l-ai avut în Italia?

E greu să-l definesc exact, pentru că firma mea crește constant — avem o creștere de 40% în fiecare an. Dar unul dintre succesele recente, care mă bucură mult, e și o formă de ajutor pentru comunitate. M-am gândit: ce pot face eu pentru clienții mei, mai ales pentru cei care pot învăța să-și rezolve singuri problemele birocratice, fără să cheltuie timp și bani inutil?

Așa că am creat un pachet, un set de 26 de practici utile tutoriale (un curs online)— împărțite în două secțiuni: una pentru persoane fizice, alta pentru firme. Sunt lucruri esențiale pentru oricine vrea să-și țină finanțele personale sub control, chiar și ca simplu cetățean, mai ales în Italia, unde nu întotdeauna înțelegem cum funcționează fiscul. Pentru mine, gestionarea corectă a dosarului fiscal  e prioritară — și poate aduce economii reale, atât de timp cât și de bani. Trebuie să învățăm să fim autonomi, să ne descurcăm pe cât putem chiar fără ajutorul… contabililor!

Ai un motto în viață? Un principiu după care te ghidezi?

Am avut mai multe. În adolescență, motto-ul meu era Carpe Diem — trăiește clipa. Între timp, l-am schimbat. Acum înțeleg mai bine importanța de a trăi prezentul conștient, de a nu rămâne blocat nici în trecut (din cauza traumelor și fricilor), nici în viitor (din cauza incertitudinii). Când reușim să trăim acum și aici, ne eliberăm mental. Iar liniștea asta ajută enorm — fie că ești antreprenor, fie că ești angajat sau părinte. Doar trăind în prezent, poți să dai maximum în momentul actual. Și, ca să citez pe cineva drag mie: să devin cea mai bună versiune a mea.  Iată care e scopul meu!