Povestea unei românce de etnie romă care lucrează în Italia ca îngrijitoare. Iubește culorile, muzica și scrie poezii

Povestea unei românce de etnie romă, care lucrează în Italia ca îngrijitoare, a fost publicată recent de psihologa și jurnalista Barbara Gnisci, pe site-ul lenius.it, făcând parte dintr-o serie de articole dedicate femeilor străine care îngrijesc bătrâni, bolnavi sau persoane cu dizabilități. „Simona iubește culorile, hainele vesele, mersul desculț prin iarba umedă, melancolia, acele cântece care îți vin spontan în minte și care redau povești și imagini îndepărtate”, a scris despre ea jurnalista italiană.

Simona Dinu provine dintr-o familie de romi care la mijlocul secolului al XIX-lea s-a stabilit la Roșiori, lângă Brăila: „Am crescut cu două femei, bunica și străbunica mea, poate de aceea susțin familiile care nu sunt tradiționale. Era pe vremea comunismului. Am fost discriminată la școală de copii pentru că eram de etnie romă. Îmi amintesc că în recreație mă așezam sub un copac mare, cu spatele sprijinit pe trunchi, ca să nu mă poată atinge nimeni. Era un copil care o făcea mereu, acum e diacon.”

Simona avea 35 de ani când a venit în Italia, era în 2005. „Soțul meu, Valentin, a venit înaintea mea, la o soră de-a lui care era deja aici. Situația noastră financiară a fost întotdeauna una dificilă, dar după moartea socrului meu s-a înrăutățit dramatic”, a povestit românca.

Anterior, cei doi au locuit la București unde Simona lucra ca secretară pentru o firmă de publicitate, iar soțul ei într-o fabrică de accesorii pentru pantofi, angajatorul fiind italian. La locul său de muncă Simona a învățat să lucreze pe computer și să vorbească limba engleză. „Am fost întotdeauna o persoană curioasă, chiar dacă nu am avut posibilitatea de a studia”, a spus ea.

În Italia s-au oprit la Ravvena: „Am ajuns cu autobuzul, cu viză de turist. La început totul părea atât de ciudat… Noi suntem un popor cald, ospitalier, care îi respectăm foarte mult pe cei care vin de departe. Mi se părea atât de absurd că vecinii trăiau cu jaluzelele trase la geamuri… Dar apoi mi-am dat seama că dorințele și exigențele altora trebuie întotdeauna respectate. Oamenii se tem, pentru că uneori ajung aici și persoane rele, răceala lor este o modalitate de a se apăra pe sine”, este de părere Simona.

- Continuarea după publicitate -

Când a ajuns nu știa prea multe despre Italia. Știa de Papă și citise despre bogăția culturală enormă a acestei țări, dar nimic despre viața de zi cu zi. Cu toate acestea și-a găsit repede un loc de muncă la curățenie, iar ceea ce a uimit-o e cât de multă încredere aveau în ea familiile pentru care lucra.

„Aveam la un moment dat 12 perechi de chei, adică numărul de case în care făceam curat. Mi-am dat seama că eram responsabilă nu numai de comportamentul meu, ci că reprezentam practic poporul din care veneam, trebuia să mă comport cât mai bine cu putință.”

După un an Simona și Valentin au reușit să îl aducă în Italia și pe Alex, băiatul lor de 4 anișori. Anul petrecut fără copilul lor a fost pentru Simona un an de coșmar. Lucra de dimineață până în seară, dar duminica, atunci când era liberă povestește că îi era cel mai greu: „Într-o zi, la telefon, după ce mi-a cerut a nu știu câta oară să mă duc după el, i-am spus că o voi face, la iarnă, de îndată ce va sosi zăpada. După ceva timp m-au sunat de acasă pentru a-mi spune că Alex era ieșit afară de ore întregi și nu voia nicicum să se întoarcă în casă: ningea și mă aștepta.”

În cele din urmă, exact după 12 luni de când erau plecați în Italia, Simona și Valentin și-au adus aici și copilul. Au fost nevoiți să-l dea la o grădiniță privată, pentru că la cea publică nu mai erau locuri. Plăteau o sumă mare de bani pentru posibilitățile lor, mai ales că aveau de plată și chiria apartamentului în care locuiau, plus toate celelalte cheltuieli aferente.

A fost o perioadă grea din punct de vedere financiar, apoi Simona a întâlnit pe cineva care i-a schimbat viața. „M-am dus în centru, la un aprozar, să fac cumpărături pentru o familie la care lucram și am cerut jumătate de kilogram de ouă. Vânzătoarea m-a întrebat dacă îmi bat joc de ea, evident că mă refeream la struguri (uva în italiană). Ne-am împrietenit și mai târziu mi-a oferit și un loc de muncă. Când s-a născut David, al doilea copil al nostru, iar eu eram cu el acasă, Maria, vânzătoarea, venea și-mi aducea fructe și legume. Nu i-am cerut eu nimic, dar ea știa că nu ne descurcam chiar foarte bine cu banii, era un înger!”

Mulțumită Mariei, Simona a început apoi să lucreze pentru doamna Rosangela, în vârstă de 88 de ani. „Înainte era și soțul ei, care din păcate a murit. (…) Cu ea, (cu Rosangela – n.r.) fiecare zi este o lecție diferită. A fost profesoară și primesc de la ea zilnic multe lecții despre istorie, artă, despre viață.”

Simona scrie texte de proză și poezii, îi place să se joace cu cuvintele și odată, când le-a cerut doamnei Rosangela și soțului să o ajute cu traducerea în italiană, aceștia au înțeles că ea este de etnie romă. „Deci ești rrom?”, au întrebat-o? Ea avea răspunsul pregătit: „V-a lipsit vreodată ceva din casă în acești ani?”, dar nu a fost nevoie să-l rostească pentru că exemplul ei de om cinstit și responsabil a contat mai mult pentru familia de italieni decât prejudecățile privind etnia în care s-a născut.

Astăzi, Simona nu-și mai ascunde originile. „Bunica mea mi-a transmis acel sentiment de apartenență, valorile familiei, respectul față de ceilalți și, mai presus de toate, față de bărbații noștri. În cultura noastră bărbatul este regele casei. De când aveam 6 ani ea mă pregătea să devin o femeie rromă și îmi spunea că atunci când îl voi întâlni pe soțul meu voi fi cu el toată viața.

Apoi am întrebat-o uimită: Cum, o viață întreagă?, iar ea mi-a răspuns făcând semnul crucii. Valentin este rrom și, chiar dacă obiceiurile noastre s-au schimbat și modul nostru de viață a evoluat, el va fi tovarășul meu de drum pe tot parcursul vieții. Ca familie suntem foarte atașați de tradiții, de muzică, fiul nostru cel mic este muzician, iar celălalt avea o prietenă gagè (de altă etnie). Ne-am pus steagul pe balcon. Cei care ne cunosc știu cine suntem și care sunt valorile noastre. Nu vrem să ne mai ascundem!”

Articolul în limba italiană îl puteți citi aici.