Liana Gabriela Rotariu a trăit, la 45 de ani, momentul în care a simțit că pierde totul: locul de muncă, direcția, siguranța.
Din acea prăbușire interioară s-a născut însă o viață profesională nouă, construită pe ideea că talentul nu are „dată de expirare” și că munca, după 50 de ani, nu ar trebui să fie doar o formă de supraviețuire, ci o renaștere.
Povestea ei a fost relatată de publicația italiană La Repubblica, în cadrul unei serii dedicate istoriilor de reziliență și renaștere personală.
Pentru Liana, munca a fost dintotdeauna un pilon esențial al vieții. Ea povestește cum și-a început cariere în România, apoi a continuat-o în Italia, unde s-a lovit de numeroase dificultăți.
„Pentru mine, munca a fost întotdeauna importantă. Iar ca să o duc mai departe cât mai bine, am întâlnit și multe obstacole.
- Te-ar mai putea interesa -
Mi-am început parcursul profesional în România și apoi l-am continuat în Italia, unde dificultățile nu au lipsit.
Eram o tânără femeie străină și a trebuit să înfrunt multe prejudecăți, pentru că mediul meu de lucru era predominant masculin”, mărturisește ea. În timp, cariera a început să „decoleze”, iar Liana se simțea „împlinită și mulțumită”.
Totul s-a schimbat însă odată cu izbucnirea pandemiei. De pe o zi pe alta, echilibrul construit în ani s-a prăbușit.
„În cele din urmă, cariera mea a început totuși să decoleze și eu mă simțeam împlinită și mulțumită, până când a venit pandemia.
De pe o zi pe alta mi-am pierdut locul de muncă și m-am trezit, la 45 de ani, fără să știu ce să fac cu viața mea”, spune Liana.
În spatele acestor cuvinte se ghicește nu doar un șoc profesional, ci și o criză profundă de identitate: sentimentul că, la acea vârstă, ar putea fi „prea târziu” pentru a o lua de la capăt.
Din această cădere s-a născut însă un proiect nou și o filozofie de viață complet diferită. Liana a pus bazele unei companii noi, Sempi, gândită să valorizeze experiența și competențele persoanelor aflate într-o etapă matură a vieții.
„Am vrut să demonstrez că talentul nu are dată de expirare. După cincizeci de ani nu trebuie să supraviețuiești muncii, ci să renaști prin ea.
În echipa Sempi sunt oameni care au părăsit o mare companie după treizeci de ani, oameni care și-au schimbat viața, oameni care la 70 de ani gestionează proiecte de inovație cu mai multă curiozitate decât un tânăr de 20 de ani.
I-am ales pentru că cunosc viața, nu doar programele informatice. Și pentru că, la această vârstă, nu se mai concurează: se colaborează, se ascultă, se crește împreună”, explică ea.
Liana numește acest stil „conducere blândă”: „Îmi place să definesc această abordare drept o conducere blândă. Este făcută din claritate, empatie, simplitate.
Citându-l pe Leonardo da Vinci, am învățat că simplitatea este sofisticarea supremă: te obligă să alegi ceea ce contează cu adevărat.
Nu e nevoie să fii agresiv ca să fii eficient. Este nevoie să știi să privești oamenii în ochi și să-ți amintești că în spatele fiecărui rezultat există întotdeauna o poveste.”
Povestea ei personală se condensează, spune Liana, într-o frază pe care o poartă cu ea în fiecare zi:
„Povestea mea poate fi rezumată în acel «Puteam. Voiam. Trebuia». Este micul meu memento zilnic. Îmi amintește că renașterea nu înseamnă să te întorci la ce erai înainte, ci să alegi din nou cine vrem să fim.
Am scris această frază pe peretele biroului meu, lângă table și plante. De fiecare dată când o citesc, mă gândesc la acea femeie de 45 de ani așezată pe canapea. Și îi zâmbesc. Pentru că îi era teamă, dar nu a renunțat.”
Povestea Lianei este privită și prin ochii unui specialist. Psihologul, psihoterapeutul și specialistul în sexologie clinică Nicoletta Suppa subliniază forța transformatoare a felului în care Liana a reinterpretat propria criză:
„Mi se pare foarte frumos modul în care vorbește Liana despre ea însăși: «renașterea nu înseamnă să te întorci să fii ca înainte, ci mai degrabă să oferi din nou vieții tale o a doua șansă».
În această a doua naștere metaforică apare o parte mai adevărată, mai puțin condiționată de ceilalți, care permite dezvăluirea a ceva mai autentic.”
Specialista explică faptul că, în cazul Lianei, schimbarea nu a fost doar una profesională, ci una de perspectivă asupra propriei vieți:
„În cazul Lianei, a ieșit la suprafață dorința de a-și baza alegerile nu doar pe rezultate, ci pe valorizarea aspectelor umane ale muncii. Faptul de a se fi trezit dintr-odată acasă, fără perspective, a pus-o în contact cu un sentiment de eșec și neputință, pe care l-a legat mai ales de vârsta de 45 de ani, ca și cum ar fi fost deja prea târziu să se mai pună din nou în joc.
Și totuși, tocmai acesta a fost pentru ea elementul transformator, deoarece a luat acest gând și, răsturnându-l, l-a transformat într-o nouă filozofie de viață și de muncă, creând o nouă realitate profesională care să poată chiar valoriza competențele persoanelor mature. Renașterea pornește, de fapt, de la ceea ce părea a fi o sentință a «deja este târziu».”
Un rol important l-a avut și memoria propriei sale istorii de viață. Liana se mai confruntase cu situații-limită:
„Liana a fost în stare să prindă un impuls în acea replică rostită într-un serial preferat și să o facă a ei. Evident, acest lucru a fost posibil deoarece ea nu își pierduse cu totul încrederea în capacitatea de a se pune din nou în joc.
A ajutat-o mult amintirea propriei experiențe, în care, foarte tânără fiind, s-a trezit într-o țară pe care nu o cunoștea și a descoperit că este capabilă să treacă peste dificultăți, mai ales peste cele legate de stereotipuri profund înrădăcinate în contextul socio-cultural. Atunci, Liana a știut să demonstreze față de sine însăși că este capabilă să-și ducă la capăt proiectele.”
Acea experiență, interiorizată, a devenit un sprijin în momentul de fragilitate maximă: „Această experiență trecută a fost interiorizată în ea și i-a folosit, în momentul de maximă fragilitate, pentru a se reconecta cu încrederea în sine.
Noua experiență profesională a adăugat însă un element esențial de schimbare: un nou mod de a privi viața și munca, mai puțin bazat pe nevoia de a dovedi ceva și mai legat de împlinirea de sine prin crearea unei companii noi, care pare să corespundă unor valori noi de viață.
Astfel, Liana Gabriela se naște metaforic a doua oară, mai matură și mai asemănătoare cu ea însăși.”
Povestea Lianei devine astfel un mesaj puternic pentru toți cei care, trecuți de pragul vârstei de 40 sau 50 de ani, se simt blocați între frică și dorința de schimbare: frica poate rămâne, dar, așa cum arată zâmbetul ei către femeia de 45 de ani „așezată pe canapea”, renunțarea nu este singura opțiune. Criza se poate transforma într-un nou început, iar munca poate deveni, din nou, un spațiu al renașterii.
