Duminică 17 noiembrie 2024, la catedrala Sfântul Ioan Botezătorul din Torino, comunitatea catolică românească din Torino, împreună cu părintele paroh Iulian Herciu, s-a strâns in jurul părintelui diacon Daniel Sabău, ce a primit confirmarea prin impunerea mâinilor Arhiepiscopului Roberto Repole.
Originar din Bacău, elev al Seminarului din Iași, Daniel Sabău a emigrat în Italia în 2003, căsătorindu-se în 2008 cu Claudia. Tată a doi copii, Delia 15 ani și Eduard 8 ani, a rămas mereu aproape de învățăturile creștinești primite acasă în primii ani ai copilăriei și ai tinereții. Și-a dorit așadar să nu întrerupă drumul de credință, continuându-și studiile la Facultatea de Teologie din Torino, exersând ca și profesor de religie, dar totodată hotărând, împreună cu soția, să parcurgă și calea Diaconatului Permanent.
Celebrarea Sfintei Liturghii în Catedrala care găzduiește Giulgiul lui Isus, a văzut reunindu-se familiile și parohiile celor cinci candidați: în afară de pr. Daniel Sabău au mai fost confirmați: Guglielmo Besselva, ce dorește să devină preot, Paolo Pistoi, Carlo Miranti și Paolo Zeri ca și Diaconi Permanenți.
Cuvântul cheie al predicii Preasfințitului Roberto Repole a fost „iubirea”, al cărei punct culminant este chiar însăși dăruirea vieții, punerea acesteia în slujirea aproapelui, a comunității, caracteristică intrinsecă a diaconatului: „[…] căci în această viață nu au valoare nici aroganța, nici falsitatea, nici succesul vremelnic; ceea este cu adevărat valoros, puternic, glorios și adevărat este însăși Iubirea”.
Prin figura discretă dar mereu prezentă și cu zâmbetul pe buze a noului părinte diacon Daniel Sabău, comunitatea din Torino întărește temeliile credinței trăite și mărturisite pe meleaguri străine, încercând din răsputeri să nu piardă comorile prețioase primite acasă de la părinți și bunici: atât valorile creștinești dar și cele ale identității proprii naționale, după îndemnul marelui Mihai Eminescu:
„De când e suflet de român pe fața pământului, românul a fost mândru de a fi român și, chiar atunci când lumea îl privea cu dispreț, el își cânta doina și, în conștiința puterilor ce le purta în sine, privea mândru împrejurul său”.
Tatiana Ghiurca