De când sunt în Italia am întâlnit foarte mulți oameni, mai mulți decât în România. Politicieni, medici, fotbaliști, patroni, muncitori, oameni întâlniți la reportaje și oameni cu care pur și simplu am ajuns să beau o cafea. Și există o replică pe care am auzit-o atât de des încât, dacă primeam câte un euro de fiecare dată, probabil astăzi scriam articolul ăsta de pe un iaht.
„Non sembri rumeno.”
Prima dată am luat-o ca pe un compliment. A doua oară la fel. Pe la a douăzecea am început să devin curios. Cum ar trebui, totuși, să arate un român? Am verificat în oglindă. Două mâini, două picioare, nas aproximativ la mijloc, nimic suspect.
Uneori explicația era că vorbeam foarte bine italiana. Alteori era meseria. Câteodată omul pur și simplu se uita la mine și spunea că nu și-ar fi imaginat niciodată că sunt român. Lucru care mă făcea și mai curios.
Pentru că undeva, în mintea omului din fața mea, exista evident un model standard. Un fel de român omologat CE, cu anumite caracteristici tehnice pe care eu, din motive necunoscute, nu le respectam.
Ani la rând am zâmbit și am mers mai departe. Știam că în majoritatea cazurilor oamenii chiar încercau să-mi facă un compliment. Numai că era unul dintre complimentele acelea care, dacă îl desfaci puțin, începe să scoată niște zgomote ciudate. Pentru că dacă „nu pari român” este partea frumoasă, înseamnă că undeva trebuie să existe și partea mai puțin frumoasă: omul care, în schimb, chiar „pare român”.
N-am reușit niciodată să-l găsesc.
Și am căutat destul. Am cunoscut români medici, șoferi, zidari, antreprenori, badante, jurnaliști, ospătari, ingineri. Unii în costum, alții în salopetă. Unii vorbesc italiana impecabil, alții după douăzeci de ani încă se luptă eroic cu gli și le. Unii beau espresso, alții cer cafeaua lungă (și probabil aici chiar ar trebui să intervină autoritățile italiene).
Dar modelul acela de „român care pare român” tot nu l-am identificat. Și nu, nu cred că italienii sunt rasiști. După aproape douăzeci de ani aici ar fi ridicol din partea mea să spun asta. Am întâlnit mulți italieni extraordinari și câțiva idioți. Exact cum am întâlnit și mulți români extraordinari și câțiva idioți. Din fericire, prostia nu cere pașaport și circulă liber prin Uniunea Europeană.
Par român. Pentru că sunt român. Cum ar trebui să arăt? Aici încă aștept explicații.
Doar vă rog, dacă aveți un model standard, trimiteți-mi și mie o fotografie. După aproape douăzeci de ani în Italia, vreau măcar să știu dacă sunt în regulă cu omologarea.
