„În Italia ai grijă cu românii” sau solidaritatea care nu se întâmplă

Comentariile de sub ultimele texte mi-au adus aminte de un lucru pe care îl știam foarte bine, dar pe care l-am uitat tocmai pentru că e incomod. L-am văzut ani la rând, pe vremea când lucram ca jurnalist full time și vorbeam zilnic cu oameni foarte diferiți, din medii diferite, cu povești diferite. Nu e nimic spectaculos în el, e doar trist de constant.

Tare prost știm să stăm unii lângă alții. Atât de prost, încât ajungem să dăm impresia că ne disprețuim reciproc. Nu e o exagerare și nu e o insultă, e un fapt pe care îl știm cu toții. Atât de bine, încât prima recomandare pe care o primești când pleci e asta: „În Italia ai grijă cu românii”.

Nu „ai grijă cu sistemul”, nu „ai grijă cu munca”, ci cu ai tăi.

Expresia asta de mai sus e despre felul în care ne privim cu suspiciune înainte să ne cunoaștem. Despre cum intrăm în discuții pregătiți mai degrabă să ne apărăm decât să ne ajutăm. Vă ziceam la început că am pornit opinia asta de la comentariile voastre de pe Facebook, n-aveți idee ce-i acolo, dar e un mecanism general, indiferent de subiect sau autor.

De cele mai multe ori nu e vorba de conflicte mari, ci de lucruri mici și repetate: tonul de superioritate, corectarea inutilă, comparația constantă, nevoia de a arăta că tu știi mai bine cum „se face” viața aici. De fiecare dată când cineva îți seamănă prea mult, simți nevoia să te diferențiezi.

În diaspora, aproape toți ne apărăm locul. Locul câștigat greu, cu muncă, cu frici, cu compromisuri. Și, fără să ne dăm seama, cel care ne amenință cel mai mult echilibrul nu e străinul, ci românul. Pentru că el înțelege exact ce ai lăsat în urmă și ce ai de pierdut. Așa ajungem să facem lucruri pe care le condamnăm la alții. Să judecăm mai repede decât ascultăm, să spunem că problema sunt „românii”, fără să ne includem niciodată în categorie.

Nu toți am făcut aceleași lucruri. Dar aproape toți ne-am recunoscut măcar o dată în situațiile astea. Și tocmai de asta fraza continuă să circule. Dacă textul ăsta te-a enervat, probabil că te-a atins. Dacă te-a pus pe gânduri, cu atât mai bine. Nu l-am scris ca să dau verdicte, ci ca să deschid o conversație pe care o purtăm de obicei în șoaptă.

Tu ce fel de român ești pentru alți români?