Când eram copil, duminica la bunici nu mi se părea nimic special. Era doar duminică și eram convins că vor mai fi mii la fel. Deschideam ochii și prin casă mirosea deja a mâncare. Bunica era prin bucătărie, bunicul își găsea câte ceva de făcut prin curte, iar la prânz ne strângeam cu toții la masă.
Ciorbă, friptură, cartofi, mămăligă, brânză, nimic sofisticat.
După masă venea liniștea de duminică. Adulții rămâneau la povești, casetofonul mergea undeva în fundal, iar eu dispăream prin curte și-mi vedeam de copilărie.
Nu știam atunci că strâng amintiri.
Nu știam că va exista o ultimă duminică în formula aia. O ultimă masă cu bunicii, o ultimă dată când voi deschide poarta și îi voi găsi acolo. Și nu știam că într-o zi voi trăi la aproape două mii de kilometri de toate lucrurile care atunci mi se păreau veșnice.
Astăzi bunicii mei nu mai sunt, iar eu trăiesc în Italia. Am familia mea, casa mea, grijile mele și alte duminici. Și, fără să-mi dau seama când s-a întâmplat, am trecut de cealaltă parte a mesei.
Eu sunt acum tatăl. Iar Luca, fiul meu, are norocul să aibă două bunici și își construiește cu fiecare dintre ele propriile amintiri, fără să știe încă asta. Așa cum nici eu nu știam.
Poate că asta înțelegem prea târziu despre copilărie, că cele mai puternice amintiri nu sunt neapărat făcute din zile extraordinare. Sunt făcute din zile în care aparent nu s-a întâmplat nimic. O masă, o curte, bunicii, părinții încă tineri și noi, mici, convinși că lumea aceea va rămâne pentru totdeauna la fel.
Textul ăsta l-am scris după ce am terminat de mâncat o mămăligă cu brânză și friptură, undeva lângă Milano, la Bollate, la bunica maternă.
M-am uitat la Luca și pentru o clipă m-am văzut pe mine. El era acolo, lângă ea, trăind o duminică absolut obișnuită. Una dintre acele duminici cărora, atunci când ești copil, nu le dai nicio importanță. Pentru că nu știi că timpul ia oamenii de lângă mese. Nu știi că părinții îmbătrânesc, că bunicii pleacă și că unele case în care intrai fără să bați ajung să existe doar în amintire.
Luca nu știe toate astea. Și mă bucur că nu știe.
El trebuie doar să-și trăiască duminicile. Să stea cu bunicile lui, să crească lângă noi și să creadă, cât mai mult timp, că oamenii pe care îi iubește vor fi întotdeauna acolo.
Noi, cei mari, știm că nu va fi așa. De aceea, astăzi, în timp ce el își trăia copilăria, eu mi-o aminteam pe a mea. Și mi-aș fi dorit, măcar pentru o singură duminică, să mai pot deschide poarta aceea și să-i găsesc pe bunicii mei acolo.
Doar atât, să fie duminică, să miroasă a mâncare. Și să nu știu încă cât de dor o să-mi fie.
