Badantă româncă în Italia: „Bătrâna pe care am îngrijit-o a fost omul care mi-a alinat rănile sufletești”

De șapte ani sunt aici, pe pământul Italiei și lucrez la aceeași familie. Oameni care m-au ajutat enorm, care m-au înțeles și care m-au făcut să văd viața cu alți ochi, din altă perspectivă.

M-au învățat să las în urmă ceea ce mi-a făcut rău și să privesc spre viitor cu speranță, cu certitudinea că în viață poți întâlni oportunități care să îți ofere liniștea și seninătatea de care toți avem nevoie. Poți întâlni oportunități și oameni dispuși să ți le ofere.

Este simplă povestea mea, este povestea unui om care s-a regăsit pe sine mulțumită străinătății și cu asta aș vrea să dobor miturile prin care multe dintre noi se victimizează, multe arată cu degetul învinovățind străinătatea pentru suferința lor, străinătatea cu oamenii ei, cu tot!

Nu, nu toate o ducem greu, nu toate plângem și suferim, pentru unele dintre noi emigrarea într-o altă țară a însemnat o nouă viață, o viață mai bună din toate punctele de vedere, material, dar și sufletește.

Poate ar trebui să fim mai optimiste, poate ar fi necesar să avem mai multă grijă de noi, să ne respectăm mai mult, să plecăm de acolo unde găsim suferință și nu ne este bine, să fim în permanentă căutare de condiții de muncă și de viață care să ne asigure ambientul unui trai liniștit.

- Continuarea după publicitate -

Nimeni nu ne va oferi asta dacă nu o s-o pretindem noi mai întâi de toate, am înțeles de mult timp că liniștea noastră depinde doar de noi înșine. Să nu acceptăm umilințe, injurii, nedreptăți, să fim în permanentă căutare de oameni care ne tratează de la egal la egal, de la oameni la oameni!

În primii doi ani am lucrat la o bătrână care m-a iubit cu adevărat. Simțeam dragostea și afecțiunea ei ori de câte ori mă privea și mi se adresa îi zâmbeau ochii și gura când vorbea cu mine, mă alinta și mă mângâia ori de câte ori mă vedea tristă. Tristă, da, pentru că venisem într-o țară străină, singură și purtam în suflet, cu mine, răni adânci.

Fugisem din România de un soț bețiv care mă chinuia și mă bătea până îmi rupea oasele la propriu.

Eram distrusă psihic, într-o stare depresivă care putea fi citită ușor pe fața mea și nu a fost nevoie de prea multe cuvinte, bătrâna m-a înțeles abia m-a privit în ochi, a fost omul care a privit în interiorul sufletului meu și a înțeles repede tot. A priceput că cea care avea nevoie de mai mulță alinare eram eu de fapt, mai puțin ea.

Dragostea cu care m-a primit și cu care m-a tratat pe parcursul celor doi ani, felul în care îmi demonstra grija ei, cum încerca mereu să mă protejeze, blândețea cu care îmi vorbea și mi se adresa, m-au vindecat și m-au făcut să uit de amarul care pusese stăpânire pe toată ființa mea. Mă simțeam iubită, respectată, mă simțeam din nou om!

Bătrâna pe care o îngrijeam a fost omul care m-a ascultat și înțeles, a fost omul care m-a salvat de la o cruntă depresie și care mi-a demonstrat că nu trebuie să îmi pierd niciodată încrederea în oameni, oricât de străini ți-ar fi! Că poți găsi o vorbă bună, o alinare, un suflet cald, acolo unde te aștepți mai puțin.

A murit, iar ultimele sale cuvinte au fost către fiul ei căruia i-a cerut să aibă grijă de mine. Acesta s-a ținut de cuvânt și m-a ajutat cu un alt loc de muncă, tot în cadrul familiei lor iar acum gestionez singură o vilă în regim de bed & breakfast, unde am și un apartament pentru mine și unde mă simt ca acasă, o casă unde mi-am găsit liniștea, seninătatea, fericirea.

O casă printre străini! Străini care îți pot fi uneori tată, mamă sau bunică… așa ca bătrâna pe care eu am îngrijit-o, dar care a fost ea cea care a vindecat rănile adânci ale sufletului meu.

Un text de Adriana Dobre