O mamă româncă stabilită în Italia i-a donat un rinichi fiicei sale, bolnavă de fibroză chistică, într-un moment în care transplantul devenise urgent. După operație, amândouă au rămas internate la terapie intensivă.
Potrivit Corriere del Veneto, tânăra se numește Iris Stan și are 23 de ani, iar donatoarea este mama sa, Lidia Stan. Familia locuiește în localitatea Val Liona din provincia Vicenza.
Intervenția a fost efectuată miercuri, 14 octombrie 2026, la spitalul Borgo Trento din Verona. Lidia are 49 de ani, iar ea și fiica sa au rămas internate la terapie intensivă și în zilele de după operație.
„Cum se simte mama?” au fost primele cuvinte spuse de Iris după trezire.
Nicole Stan, sora tinerei, în vârstă de 27 de ani, spune că amândouă au dureri după intervenție, dar sunt foarte bucuroase că transplantul pe care îl așteptau de mult a putut fi realizat. Ea amintește că pregătirea și investigațiile necesare au presupus o perioadă îndelungată.
Intervenția reprezintă al 106-lea transplant renal realizat în 2026 la spitalul din Verona, instituție care depășise pragul de 100 la începutul lunii octombrie.
Ambii părinți au făcut investigații pentru a deveni donatori
În ultimul an, funcția renală a lui Iris s-a deteriorat rapid. În aceste condiții, părinții au început investigațiile pentru a afla dacă unul dintre ei îi putea dona un rinichi.
„Așteptarea pe lista de transplant poate ajunge chiar și la doi ani. Mama și tata au făcut toate analizele în aceste luni, dar mama avea o stare de sănătate puțin mai bună și era mai compatibilă. Din fericire, în urmă cu câteva zile a primit undă verde”, explică Nicole.
Pentru Iris, aceasta este o nouă intervenție majoră după cele două transplanturi ale ambilor plămâni pe care le-a suferit la Padova, în 2012 și în 2019. Primul transplant pulmonar a fost urmat de un episod de respingere a organului transplantat.
Sora ei spune că nu a văzut-o niciodată abătută, nici măcar în acea perioadă. În familie, boala a fost abordată cu naturalețe, iar încercarea de a detensiona momentele grele a devenit o modalitate de a le face mai ușor de suportat.
Tânăra folosește adesea ironia. Când și-a văzut mama în dimineața de după operație, i-a spus: „Hei, ți-am furat rinichiul!”.
În România, medicii au spus că nu mai are nicio șansă, când avea cinci ani. Acum are 23 de ani
Iris s-a născut în România și a fost diagnosticată cu fibroză chistică imediat după naștere. Părinții au dus-o la tratament în spitalele din țară, însă, când ea avea cinci ani, iar Nicole opt, îngrijirile disponibile nu mai erau suficiente.
„Medicii au discutat cu părinții mei și le-au spus că Iris nu va supraviețui, că pentru ea nu mai exista speranță”, își amintește Nicole.
Părinții au început atunci să caute pe internet alte centre din Europa unde fiica lor ar fi putut fi tratată. Astfel au găsit Verona.
Mai întâi au venit în Italia Iris și mama sa, apoi li s-au alăturat Nicole și tatăl. Tânăra este îngrijită de peste 15 ani la Borgo Roma, în Verona, deși familia s-a stabilit în provincia Vicenza.
Nicole spune că în Italia au găsit speranțe noi pentru Iris și pentru întreaga familie. Aici s-a născut și fratele lor, Mattia, care are acum 15 ani.
În timp, familia a construit o legătură puternică și cu comunitatea medicală a instituției universitare din Verona.
Sprijin în spital, școală și călătorii împreună
Viața de zi cu zi a familiei a continuat între școală, responsabilități și vizite regulate la spital. Rudele făceau cu schimbul pentru a sta cu Iris, care avea o cameră individuală.
Nicole își amintește că mergea la sora ei pentru a construi cu piese Lego sau pentru a face puzzle-uri. Seara se întorcea acasă, în timp ce mama rămânea peste noapte în spital. Dimineața următoare, tot ea îl ducea pe fratele mai mic la școală.
„Gestul mamei noastre reprezintă pentru noi mult mai mult decât un act de generozitate: este o expresie profundă de iubire și de speranță”, spune Nicole.
Astăzi, ea lucrează pe nave de croazieră, unde coordonează echipa de animație, și poate petrece câte cinci sau șase luni la bord. Familia i se alătură adesea, atunci când starea lui Iris permite călătoriile.
Dintre toți, Iris este cea mai entuziasmată și participă la toate activitățile. Pentru Nicole, momentele petrecute împreună pe nave se numără printre cele mai frumoase amintiri de familie.
Sora ei povestește că Iris a trebuit să înfrunte și singură numeroase încercări. Uneori se întreabă de ce alți tineri de vârsta ei pot face anumite lucruri, iar ea nu, însă aceste momente trec repede.
Despre viitor, Nicole spune că preferă să îl abordeze zi după zi. Ea amintește că, în urmă cu 10–20 de ani, perspectivele de viață pentru persoanele cu această boală erau foarte reduse, în timp ce acum există mai multe opțiuni și speranța unor noi posibilități.
Experiența le-a schimbat și felul în care privesc dificultățile obișnuite: „În viețile «normale», să întârzii sau să ai tensiuni la serviciu pare sfârșitul lumii. Noi știm că nu este așa”.
