„Sunt de 20 de ani în Italia, știu eu”. Poate cea mai periculoasă expresie a noastră

Ideea acestui text mi-a venit, culmea, de la gardul meu.

Zilele trecute am povestit cum mi-am petrecut o parte din concediul din august tencuind singur gardul casei. Am pus plasă, am dat cu mortar, am cumpărat materiale, m-am murdărit din cap până-n picioare și, pentru că nu mai făcusem asta niciodată, am întrebat ChatGPT cam tot ce se putea întreba despre un gard.

La articol a apărut un comentariu: „nu poți face asemenea lucrări fără autorizație”.

Am verificat înainte. Pentru ceea ce făceam eu, legislația națională (art. 6 din DPR 380/2001 și Glossario dell’Edilizia Libera din 2018, pentru cine vrea să verifice) permite executarea lucrărilor fără autorizație. Bineînțeles, cu respectarea eventualelor norme și restricții locale.

I-am răspuns omului cu legea, dar replica lui a fost extraordinară: „Eu am lucrat 21 de ani în Roma, bășinosule.” Și mi-am dat seama că nu mai vorbeam despre gard.

UP SERVICE DESPĂGUBIRI

Vorbeam despre ceva ce am întâlnit de foarte multe ori în anii mei din Italia. Despre convingerea că timpul petrecut într-o țară ne transformă automat în experți în legile ei.

„Sunt de 20 de ani aici, știu eu.”

Am auzit propoziția asta în zeci de forme. La muncă, la bar, între prieteni, pe Facebook. Și aproape întotdeauna cei 10, 15 sau 20 de ani în Italia sunt prezentați ca argumentul final. Nu mai contează articolul de lege, nu mai contează ce scrie INPS, nu mai contează contractul colectiv. Omul e aici din 2002. Discuția s-a încheiat.

Și cred că aici avem noi, românii din Italia, un paradox foarte interesant. Suntem un popor extraordinar de adaptabil. Venim într-o țară străină și, într-un timp relativ scurt, învățăm să ne descurcăm. Învățăm limba, găsim de muncă, ne facem acte, cumpărăm case, deschidem firme, creștem copii. Știm unde se depune o cerere, unde se face ISEE, unde găsim motorina mai ieftină și care supermarket are oferta cea mai bună săptămâna asta. Dar putem trăi 20 de ani în Italia fără să știm exact după ce reguli muncim.

Întreabă pe cineva ce CCNL i se aplică.„Nu știu. Eu am indeterminato.”

Bine. Ce nivel?

„Nu știu.”

Câte ore de liber acumulezi?

„Nu știu.”

Ce majorare ai pentru orele în plus? „Parcă 30%.”

De unde știi?

„Mi-a zis unul.”

Și ajungem la una dintre cele mai importante instituții neoficiale ale diasporei românești din Italia: „mi-a zis unul”. Avem INPS, INAIL, Ministerul Muncii, patronate, sindicate, CAF-uri, contracte colective și sute de pagini de legislație. Dar informația care circulă cel mai repede rămâne cea primită la cafea.

„Am auzit că zilele de concediu trebuie consumate până în decembrie.”

„Mi-a zis un coleg că după zece ani ai automat pensie.”

Și informația pleacă mai departe. După câțiva ani nu mai știe nimeni cine a spus-o prima dată, dar toată lumea cunoaște pe cineva care „a pățit exact așa”. Doar că aici nu mai vorbim despre un gard. Vorbim despre ani din viața noastră.

De exemplu, INPS pune la dispoziția fiecărui lucrător „Estratto conto contributivo”, unde pot fi verificate perioadele lucrate, contribuțiile înregistrate, remunerațiile și angajatorii. Dacă există neconcordanțe, ele pot fi semnalate.

Câți dintre noi îl verificăm? Sunt oameni care lucrează de 15 sau 20 de ani în Italia și nu și-au verificat niciodată contribuțiile. E ca și cum ai pleca din Milano spre București, ai acoperi bordul mașinii cu un prosop și ai spune că verifici dacă mai ai motorină când ajungi în România.

La 30 de ani, pensia pare atât de îndepărtată încât aproape că nu ne privește. La 40 începem să glumim că, până ne vine nouă rândul, probabil nici nu va mai exista. Abia când ne apropiem de 50–55 de ani începe adevărata contabilitate a trecutului. Dintr-odată încercăm să reconstruim, an cu an, o viață întreagă de muncă: perioade petrecute la diferiți angajatori, luni în care poate nu au fost declarate toate orele, începuturile în care s-a lucrat și la negru, anii de contribuții din România și cei acumulați în Italia. Practic, după decenii în care pensia a fost mereu problema zilei de mâine, ajungem să facem arheologie prin propria noastră viață profesională.

La fel facem cu busta paga. O primim în fiecare lună, dar mulți dintre noi ne uităm la un singur rând: netto in busta.

Și nu se întâmplă doar când vorbim despre contracte de muncă sau pensii. Aproape fiecare sector din Italia are propriile reguli, iar faptul că ai lucrat ani întregi într-un domeniu nu înseamnă automat că le cunoști.

Numai că noi avem tendința să transformăm experiența personală în regulă generală. Dacă la firma unde am lucrat eu s-a procedat într-un anumit fel timp de zece ani, ajung să cred că „așa spune legea”. Dacă un meseriaș mi-a spus acum 15 ani că pentru orice lucrare la exterior trebuie autorizație, informația rămâne în minte ca adevăr definitiv.

Exact de aici a pornit și discuția cu gardul meu. Omul care îmi spunea că în Italia nu poți face asemenea reparații fără autorizație își baza afirmația pe 21 de ani de muncă la Roma. Numai că experiența profesională și norma juridică sunt două lucruri diferite.

Poate tocmai asta ar trebui să învățăm după atâția ani petrecuți aici: în Italia, „la mine la muncă se face așa” și „legea spune așa” nu sunt întotdeauna aceeași propoziție.

Asta cred că este adevărata noastră problemă. Nu faptul că nu știm.

E absolut normal să nu știm. Legislația italiană este complicată, se modifică, există diferențe între contractele colective și situațiile individuale. Nimeni nu poate cunoaște tot.

Problema este că de multe ori nu știm, dar suntem foarte siguri că știm. Iar „sunt de 20 de ani în Italia” nu este o sursă juridică. Poți trăi 30 de ani într-o țară și să nu fi întâlnit niciodată o anumită situație. Poți lucra 20 de ani la același patron fără să cunoști un drept, tocmai pentru că n-ai fost niciodată pus în situația de a-l cere.

Și spun toate astea incluzându-mă.

Și eu am aflat, după ani petrecuți aici, lucruri despre Italia despre care mi-am spus: „Cum de nu știam asta?”

Probabil că voi mai afla. Diferența este că astăzi avem un avantaj uriaș față de românii care au venit aici în anii ’90 sau la începutul anilor 2000. Ei chiar trebuiau să întrebe pe cineva. Informația era greu accesibilă, limba era o barieră, internetul nu stătea în buzunar.

Noi îl avem. Putem verifica o lege în câteva minute. Putem intra pe INPS. Putem consulta contractul colectiv. Putem întreba un CAF. Putem căuta sursa oficială înainte să ne certăm jumătate de seară pe Facebook.

Poate că și asta este o formă de integrare despre care vorbim prea puțin.

Integrarea nu înseamnă doar să vorbești bine italiana, să ai serviciu, să-ți cumperi o casă și să știi că gunoiul se scoate marți seara.

Înseamnă să înțelegi țara în care trăiești. Să știi ce semnezi. Să-ți citești busta paga. Să știi ce contract colectiv ai. Să-ți verifici contribuțiile. Să întrebi atunci când nu înțelegi ceva. Și, poate cel mai greu dintre toate, să accepți că un articol de lege poate avea dreptate chiar dacă tu ești de 21 de ani în Italia.

Eu am ajuns la concluzia asta de la un gard. Atunci când e vorba despre muncă, salariu, contribuții și pensie, ignoranța nu se măsoară în comentarii pe Facebook.

Uneori se măsoară în bani. Alteori, în drepturi pierdute. Și, cel mai rău, în ani pe care nu ni-i mai dă nimeni înapoi.