UP SERVICE DESPĂGUBIRI

Un român, un italian și două jumătăți de gard

În august, în loc să fac ceea ce face un om normal în concediu, m-am uitat într-o dimineață la gardul de ciment din curte și am luat una dintre cele mai periculoase decizii pe care le poate lua un român: îl rezolv eu. Habar n-aveam cum, ce materiale, colțari, amorsa, tencuială, plasă, vopsea. Dar asta, pentru un român, nu reprezintă neapărat un impediment. Reprezintă cel mult un detaliu.

Soția și fiul meu erau plecați pentru câteva zile în Moldova, ceea ce mi-a oferit exact combinația de libertate și inconștiență necesară unui asemenea proiect. În unele zile mă apuca două-trei dimineața. Nu pentru că aveam vreun termen, că nu mă aștepta niciun client. Pur și simplu mă uitam pe geam și mă gândeam: „E răcoare. Acum se lucrează bine.”

Și ieșeam. Cred că dacă trecea o patrulă de carabinieri și mă întreba ce fac, nici eu nu aveam un răspuns foarte convingător: ”Ferie!”

3b84a307-d9ab-4bbe-b28d-fd6be6326856

Am lucrat aproape o săptămână. Dar adevăratul diriginte de șantier a fost vecinul italian. În fiecare zi apărea. Se uita la gard. Se uita la mine. Se uita iar la gard.

— Ma tu non sei tipo un direttore o qualcosa simile, un giornalista?

I-am spus că da, ceva pe-acolo. S-a mai uitat o dată la mine, apoi la gard și a dat din cap:

— Ma voi rumeni fate davvero tutto da soli! È incredibile!

Probabil nu reușea să împace informațiile. În mintea lui, dacă ești „un fel de director”, n-ar trebui să fii în curte, în pantaloni scurți, plin de ciment până la coate, explicând foarte serios unei inteligențe artificiale că tencuiala „parcă alunecă puțin”. În mintea mea de român, în schimb, nu exista nicio contradicție. Una e meseria, alta e gardul tău.

A doua zi revenea.
— Ah, sei andato avanti!

Și el începea să prindă curaj. Gardul nostru continuă și pe proprietatea lui, așa că, după câteva zile în care a văzut transformarea, mi-a spus hotărât:

— Lo faccio anch’io! Mandami le foto con tutto quello che hai preso!

Sigur. A doua zi a venit din nou. A mai studiat puțin lucrarea. A făcut probabil în minte un calcul cu plasa, cimentul, amorsa, gălețile, praful, orele de muncă și posibilitatea reală de a ajunge și el la trei dimineața vorbind singur cu un sac de ciment. Entuziasmul scăzuse.

După încă o zi, planul lui de renovare intrase deja în faza de reevaluare strategică. Până la urmă a ajuns la concluzia că partea lui de gard e foarte bună așa cum este: „Tanto tra qualche anno diventa di nuovo così.”

Și trebuie să recunosc: omul are o filozofie de viață mult mai sănătoasă decât mine. Eu însă nu mă mai puteam opri. După gard au venit ghivecele. După ghivece, florile. După flori, evident, am început să mă uit critic la restul curții.

321194e0-21d0-46b3-b6fc-8f905b4f5d4c

Pentru că asta este o altă problemă a românului: dacă repară un lucru, descoperă imediat alte șapte care „tot ar trebui făcute”. Și cred că aici există, dincolo de glumă, ceva foarte românesc. Noi avem o încăpățânare extraordinară de a face lucrurile singuri.

Nu știm să tencuim? Învățăm.
Nu știm să punem gresie? Ne uităm, sunăm pe cineva care să ne explice, eventual pe Nașu’, ce, nu aveți și voi un naș priceput la toate?
Nu știm să reparăm ceva?
Demontează-l, că vedem noi după aia.

Poate că vecinul meu avea dreptate când mi-a spus: „Voi rumeni fate tutto da soli, è incredibile!”. Așa am crescut mulți dintre noi. Cu unchi, tați, mame și bunici care reparau aproape orice, cu magazii în care exista câte un șurub „că poate trebuie”, cu curți măturate, garduri vopsite și unelte păstrate zeci de ani. Nu pentru că eram cu toții meseriași, ci pentru că a fi gospodar însemna să nu aștepți întotdeauna să vină altcineva să facă în locul tău.

Și am luat obiceiul ăsta cu noi peste tot, întâi ne suflecăm mânecile și încercăm.

Uneori ne iese. Alteori facem trei drumuri la magazin, cumpărăm de două ori materialele și descoperim la final că poate meseriașul nu cerea chiar atât de mult.

Dar satisfacția rămâne. Pentru că există o bucurie foarte românească în a te așeza seara în curte, a te uita la ceva făcut cu mâinile tale și a spune, fără să te întrebe nimeni:

„Ei, vezi? Până la urmă l-am făcut.”