Un român stabilit în Italia a reușit să-și construiască o viață demnă după o copilărie petrecută între orfelinate, spitale și intervenții care i-au pus mersul sub semnul întrebării. Deși trăiește zilnic cu durerea, el merge pe propriile picioare, este antreprenor și interpret, iar ajutorul primit când era mic îl oferă acum altora, ca voluntar al Crucii Roșii Italiene.
Jean Noto are 39 de ani și s-a născut în orașul Sânnicolau-Mare, județul Timiș. Atunci când vorbește despre primii ani de viață, nu încearcă să ascundă suferința care i-a marcat.
„Din păcate, nu am amintiri frumoase din România. Copilăria mea nu a fost frumoasă”, mărturisește el.
A crescut între orfelinate și spitale, fiind purtat de împrejurări între România și Germania. În diferite perioade a fost încredințat unor familii din Germania și Danemarca, iar timp de aproximativ unul sau doi ani a locuit și împreună cu un unchi.
Problemele observate la numai trei ani
Unchiul său a fost cel care și-a dat seama, când Jean avea doar trei ani, că băiatul nu își putea îndoi picioarele. Pentru a merge, copilul trebuia să se agațe de obiectele aflate în jurul său.
Un diagnostic exact nu i-a fost comunicat atunci. Medicii români le-au explicat însă celor apropiați că nu îi puteau garanta posibilitatea de a merge după o eventuală operație și că exista un risc foarte mare ca băiatul să ajungă într-un scaun cu rotile. Din acest motiv, au refuzat să îl opereze și au recomandat ca tratamentul să fie căutat în străinătate.
Jean spune că acela a fost unul dintre cele mai grele momente ale întregii sale vieți: clipa în care unchiul său a aflat că medicii din România nu își puteau asuma intervenția.
Speranța a apărut prin intermediul unei profesoare de limba germană pe care unchiul său o cunoștea. Aceasta avea legături cu Crucea Roșie Germană și a prezentat medicilor din Germania problemele copilului.
Așa a început un lanț de solidaritate care avea să-i schimbe viața.
La vârsta de trei ani, Jean a plecat în Germania, însoțit de Sighi și Erica, un cuplu de medici. Cei doi l-au primit în casa lor, unde a rămas aproximativ doi ani.
Conaționalul nostru povestește că a fost dus la Spitalul Sfânta Anna din München, iar în ziua următoare sosirii sale a intrat deja în sala de operație.
Operații, fracturi și dureri care nu au dispărut
Tratamentul nu a însemnat însă sfârșitul suferinței. După mai multe intervenții, Jean s-a întors în România, dar starea sa s-a agravat în urma unor fracturi repetate. Spune că a suferit cel puțin opt fracturi, care i-au afectat picioarele, șoldul, pelvisul, genunchii și femurul.
A fost nevoie să se întoarcă în Germania, unde medicii au efectuat noi investigații pentru a descoperi cauza fragilității osoase.
În cursul uneia dintre operații s-ar fi produs și anumite erori medicale. Jean nu își mai amintește toate explicațiile primite atunci, însă povestește că o porțiune de mușchi a fost prelevată din partea stângă și implantată în partea dreaptă, în zona femurului.
O cădere accidentală i-ar fi provocat ulterior leziuni grave ale meniscurilor. Au urmat două transplanturi de menisc și montarea unor proteze.
Toate aceste experiențe au lăsat urme pe care le simte și astăzi.
„Uneori încerc să nu-mi amintesc de problemele cu picioarele, dar, din păcate, durerile persistă zilnic, mai ales seara”, spune Jean.
Cu toate acestea, cuvântul care definește povestea sa nu este „durere”, ci „merg”.
„În ciuda problemelor pe care le port și astăzi, merg. Merg încet, cu dificultate, dar o fac pe propriile mele picioare”, subliniază bărbatul român.
O viață nouă în Italia și o altă luptă
La 22 ianuarie 2003, când avea 16 ani, Jean a ajuns în Italia, după ce a fost înfiat de o familie de cetățeni italieni. Intrarea într-o familie și începutul unei vieți într-o altă țară nu au făcut însă ca toate dificultățile să dispară.
Primii ani au fost complicați, mai ales din cauza integrării în mediul școlar. Jean spune că a devenit frecvent ținta bullyingului din partea colegilor, inclusiv pentru că provenea din România.
În loc să-l oprească, acele experiențe l-au determinat să continue și să înfrunte obstacolele „cu capul sus”.
„Dificultățile mi-au fost de ajutor pentru a trece peste toate”, mărturisește el.
Jean și-a continuat studiile și a absolvit o facultate de mediere culturală și lingvistică. În prezent este antreprenor în domeniul logisticii, ocupându-se de procedurile birocratice referitoare la colete. Pregătirea sa îi permite să lucreze și ca traducător italo-român, ajutând persoane care au nevoie de traducere.
Problemele medicale au continuat să-l însoțească și în Italia. După mai multe investigații, medicii nu au reușit inițial să stabilească un diagnostic clar. Jean spune că, din câte a înțeles, i-au fost diagnosticate osteoporoza și osteomalacia infantilă.
Recent a efectuat alte examinări și încă așteaptă o parte dintre rezultate. În Italia îi este recunoscut un grad de invaliditate de 40%.
Și-a pus viața în pericol pentru o fetiță
Dorința de a-i proteja pe ceilalți s-a manifestat încă din perioada petrecută într-un orfelinat de pe strada Republicii, din comuna Periam, județul Timiș.
Jean își amintește că, în noaptea dinaintea unei întâmplări care avea să-l marcheze, și-a visat mama decedată. În ziua următoare, în timp ce se juca împreună cu alți copii, i-a spus unui coleg că avea impresia că urma să i se întâmple ceva.
La scurt timp, a observat o fetiță care se pregătea să traverseze strada. Un autoturism BMW alb se apropia în viteză, iar Jean a aruncat lucrurile pe care le ținea în mâini și a fugit către copilă.
A cuprins-o cu brațele, încercând să o protejeze de impact. Mașina i-a lovit piciorul stâng, însă el și fetița au ajuns pe trotuar. Potrivit relatării sale, șoferul se afla în stare avansată de ebrietate și, după ce a coborât, era cât pe ce să-l lovească. Doi polițiști aflați la colțul străzii au văzut întreaga scenă însă.
„Gândul meu a fost la fată, nu la mine. Preferam să trăiască ea decât eu. Eu nu aveam pe nimeni, măcar ea avea părinții care o așteptau acasă. Pe mine nu avea cine să mă aștepte. Viața la orfelinat nu este ca acasă. Acolo erai ca și al nimănui”, mărturisește românul.
O adolescentă resuscitată într-o discotecă din Italia
Ani mai târziu, pe când încă mergea la școală în Italia, Jean a intervenit într-o altă situație dramatică. Se afla cu mai mulți prieteni într-o discotecă din Palermo, într-o sâmbătă de primăvară, când, în jurul orei 02:00, a văzut o fată de 14 ani prăbușindu-se pe podea.
Inițial a crezut că adolescenta leșinase, dar a auzit imediat strigătele celor care cereau ajutor. Nu a stat pe gânduri și a fugit spre ea.
Jean nu era încă voluntar la Crucea Roșie, însă citise cărți despre acordarea primului ajutor și participase la lecții organizate la școală. Cu sprijinul unui angajat al localului și al unui asistent medical aflat acolo, spune că a început manevrele de resuscitare cardiopulmonară.
Intervenția a continuat până la sosirea echipajului medical, care a transportat adolescenta la un spital din Palermo. Jean își amintește că a rămas implicat aproximativ o oră, până când fata a răspuns manevrelor de resuscitare.
După intervenție, le-a relatat oamenilor legii ceea ce văzuse. Apoi i-a cerut explicații unui prieten al adolescentei, care i-ar fi spus că cineva îi pusese fetei o pastilă în cocktail fără ca aceasta să-și dea seama.
„Dimineața, când m-am trezit, nici nu realizam ce se întâmplase. A fost cea mai frumoasă experiență din viața mea”, spune Jean despre momentul în care a aflat că adolescenta supraviețuise.
Copilul ajutat de Crucea Roșie a devenit voluntar al aceleiași instituții
După experiențele dureroase trăite la școală, Jean spune că în prezent se simte pe picior de egalitate cu italienii, chiar dacă încă încearcă să se adapteze și se consideră o persoană singuratică.
În viața sa există și un prieten italian pe care îl descrie drept cel mai bun prieten și care i-a rămas alături în momentele grele. Bărbatul român spune că îi va fi mereu recunoscător pentru sprijin.
În zona în care locuiește nu sunt mulți români, motiv pentru care nu are prea multe legături cu membrii comunității românești, deși și-ar dori acest lucru.
Cea mai emoționantă împlinire a sa rămâne însă promisiunea făcută în copilărie. Ajutat de Crucea Roșie Germană să primească tratamentul de care avea nevoie, Jean și-a dorit ca, într-o zi, să ofere la rândul său și el sprijin.
„Pot spune cu mândrie că am devenit și voluntar la Crucea Roșie Italiană, ținând promisiunea de mic copil, un vis și o dorință devenite realitate”, spune el.
Cele mai sincere mulțumiri ale sale se îndreaptă către Crucea Roșie Germană, organizația despre care afirmă că i-a oferit șansa de a deveni omul care este astăzi.
Pentru românii plecați în străinătate și pentru cei care se confruntă cu boli sau dizabilități, Jean are un mesaj simplu: „Să fie mândri întotdeauna de ei și, mai ales, să nu uite niciodată de unde au plecat.”
Oriunde l-a purtat viața, între România, Germania și Italia, el nu a uitat locul din care a pornit: „Trăiască România și toți românii de peste hotare!”
