Un român povestește că a fost criticat și numit „ratat” de cei doi frați ai săi, stabiliți în Italia, după ce a ales să rămână în țară și să aibă grijă de mama lor bolnavă. Timp de mai mulți ani, bărbatul a însoțit-o la spital și s-a ocupat de tratamentul ei, în timp ce frații reveneau rareori în România.
Potrivit publicației Redacția, bărbatul se numește Ionel, are 48 de ani și este cel mai mic dintre cei trei frați. Viorel locuiește la Torino, iar Cornel s-a stabilit în apropiere de Bologna, ambii plecând în Italia cu aproximativ 15 ani în urmă.
A renunțat la locul de muncă din Italia
În 2010, Ionel urma să plece și el în Italia, după ce un bărbat din sat îi propusese să lucreze la firma sa de construcții. Planurile i-au fost însă date peste cap de moartea neașteptată a tatălui său, care a suferit un infarct în timp ce muncea pe câmp. Bărbatul avea 67 de ani.
Mama lui Ionel, care suferea de diabet și hipertensiune, a rămas singură după pierderea soțului. Din acest motiv, fiul cel mic a hotărât să nu mai plece din România.
Viorel a încercat atunci să-l convingă să nu renunțe la oportunitatea primită:
— „Chiar ai de gând să rămâi? Mama se poate descurca. Are pensie, are vecini care o ajută. Nu renunța la șansa asta.”
Ionel i-a explicat că nu putea să-și lase mama fără sprijin într-un asemenea moment:
— „Nu pot să plec acum. O las singură exact când are cea mai mare nevoie de cineva? Eu rămân.”
Fratele său l-a avertizat apoi:
— „Să nu ajungi peste câțiva ani să ne reproșezi că noi am realizat ceva, iar tu ai rămas pe loc.”
Criticat pentru viața pe care și-a ales-o
Rămas în satul natal din județul Vaslui, Ionel a acceptat diferite slujbe pentru a-și întreține familia. A muncit la o exploatație agricolă și la moara locală, iar o vreme a fost angajat cu contract la primărie.
În paralel, s-a ocupat de casă, de reparațiile gospodăriei și de mormântul tatălui său. Ulterior s-a căsătorit cu Mariana, o femeie din aceeași localitate, iar cei doi au avut un băiat, pe Matei.
Viorel și Cornel ajungeau foarte rar în România, existând perioade de doi sau trei ani în care familia nu îi vedea. Chiar și discuțiile lor cu mama se rezumau, de regulă, la câteva minute în timpul sărbătorilor:
— „Ce mai faci, mamă?”
— „Sunt bine, dragul meu.”
În convorbirile cu Ionel, frații îi comparau frecvent viața cu situația lor materială din Italia:
— „Tot în sat ai rămas?”
— „Încă mergi cu mașina aceea veche?”
— „Dacă ai fi avut curaj să pleci, acum ai fi dus o viață cu totul diferită.”
Într-o seară de Crăciun, Cornel i-a reproșat că nu și-ar fi asumat aceleași riscuri ca frații săi:
— „Trebuie să accepți adevărul, Ionele. Noi ne-am asumat riscuri și am construit ceva. Tu ai preferat să rămâi acasă. Ai ales drumul cel mai simplu.”
Ionel a întrerupt conversația fără să se certe. Mama lui, care observase că era tulburat, l-a întrebat:
— „S-a întâmplat ceva?”
El a încercat să o liniștească:
— „Nu, mamă. Totul este în regulă.”
Femeia nu a mai insistat și i-a strâns mâna.
Și-a dus mama la dializă de trei ori pe săptămână
În anii următori, diabetul i-a afectat femeii rinichii, iar aceasta a început să urmeze ședințe de dializă de trei ori pe săptămână. Spitalul se afla la câteva zeci de kilometri, astfel că Ionel o transporta de fiecare dată cu mașina.
Acasă, el îi pregătea mâncarea, îi administra medicamentele și se asigura că primește tot ajutorul necesar. În ultimele luni, mama sa nu mai era capabilă să se îngrijească fără sprijinul celor din jur.
Mariana și-a susținut soțul pe întreaga durată a acestei perioade dificile:
— „Nu ești singur. Vom trece împreună și peste asta.”
Frații din Italia trimiteau uneori bani pentru medicamente. Ionel a acceptat inițial contribuțiile, dar ulterior a decis să le refuze, considerând că ajutorul financiar nu putea suplini implicarea zilnică.
Cu aproximativ un an înainte de moartea mamei, Viorel l-a anunțat că intenționa să vină acasă de Paște. Ionel i-a cerut să nu mai aștepte:
— „Nu mai am nevoie să vii pentru sărbători. Dacă vrei să o vezi pe mama, vino acum. Starea ei este foarte gravă.”
Viorel i-a răspuns că nu putea lipsi de la serviciu și că avea numeroase obligații. Ionel a rămas astfel alături de mama sa, convins că prezența unui om apropiat valorează mai mult decât promisiunile sau ajutorul material.
