Nu începem și nu ne terminăm într-un titlu de ziar. Realitatea românilor din Italia e alta și nu s-a construit ieri

„Doi români au omorât în bătaie un italian, sub ochii copilului său de 11 ani.”

E o frază care te lovește direct și pe care nu ai cum să o ignori pentru că e reală, e brutală și spune tot despre gravitatea unei astfel de tragedii. Orice om normal la cap condamnă fără echivoc astfel de crime și suntem, cu toții, șocați de nivelul de violență la care s-a ajuns. Nu există justificări și nu există nuanțe când vine vorba de așa ceva.

Dar editorialul ăsta nu pleacă de la reacțiile italienilor, pleacă de la ale noastre. De câteva zile mă uit la ce scriem noi, românii, în online. Comentarii peste comentarii, reacții, explicații, oameni care sar să spună că nu suntem toți așa, că nu trebuie să fim judecați la grămadă, că sunt cazuri izolate.

Și, fără să ne dăm seama, ne agităm mai mult decât e nevoie. Pentru că adevărul e că nu avem ce să demonstrăm de fiecare dată când apare o astfel de știre. Nu suntem definiți de două persoane și de câteva minute de violență. Nu suntem o comunitate care începe și se termină într-un titlu de presă. Realitatea românilor din Italia e alta și nu s-a construit ieri. S-a construit în ani întregi de muncă, de sacrificii, de oameni care și-au făcut un loc aici fără scandal, fără violență, fără să iasă în evidență decât prin ceea ce au făcut bine.

Și totuși, de fiecare dată când apare un astfel de caz, intrăm într-o defensivă automată, de parcă am avea ceva de justificat.

Nu avem.

Nu suntem obligați să ne cerem scuze pentru faptele altora și nu trebuie să repetăm la nesfârșit că nu suntem toți așa, ca și cum cineva ne-ar cere asta în mod real, zi de zi. Pentru că respectul pentru românii din Italia nu vine din explicațiile noastre din comentarii, ci din ceea ce am construit deja aici. Problema nu este că alții generalizează, ci că noi simțim nevoia să răspundem de fiecare dată, amplificând exact imaginea de care vrem să ne desprindem.

Există oameni care fac astfel de lucruri, da. Dar ei nu sunt „noi” și nu au fost niciodată.

Așa că poate ar trebui să ne oprim puțin din reflexul ăsta de a ne apăra constant și să înțelegem că cine vrea să vadă cine sunt românii din Italia, vede deja.

Restul sunt doar zgomot.