Românii din Italia nu au o problemă de imagine. Respectul real nu se vede, nu e zgomotos

Textul despre româncele aduse cu avionul a fost foarte apreciat și m-a făcut să mă gândesc la ceva ce văd de ani de zile, dar despre care nu prea vorbim. Pentru că, de fiecare dată, se întâmplă același lucru: știrile negative ajung instant la toată lumea, iar cele pozitive, chiar și atunci când apar, trec repede și sunt uitate.

Și de aici apare o imagine a românilor din Italia care nu e completă, pentru că realitatea e alta.

În Italia sunt foarte mulți români care sunt respectați. Nu teoretic, nu din politețe. Respectați pe bune, doar că nu îi vede nimeni. Nu îi vezi pentru că nu au de ce să apară, nu fac scandal, nu intră în conflicte, nu ajung subiect de știre. Își văd de viață și atât.

În anii în care am fost pe teren am intrat în multe locuri unde nu ajunge o cameră de filmat. Am stat de vorbă cu oameni care nu au nicio treabă cu presa și care nu simt nevoia să demonstreze nimic nimănui. Și acolo am văzut altceva, am văzut italieni care aveau încredere totală în românii cu care lucrau sau pe care îi aveau în casă. O încredere pe care nu o explicau, dar care se vedea clar în felul în care vorbeau despre ei. Am văzut oameni care, dacă plecau, erau căutați și rugați să se întoarcă. Nu pentru că nu existau alții, ci pentru că nu existau la fel.

Am văzut relații construite în ani, fără zgomot, fără postări, fără validare publică, dar lucrurile astea nu ajung nicăieri pentru că nu sunt spectaculoase.

Și atunci rămâne senzația că românii sunt exact cum apar în cazurile alea care circulă peste tot. Doar că alea nu sunt regula, sunt excepția. Regula sunt oamenii care muncesc, care se țin de cuvânt, care nu ies în evidență și care, tocmai de asta, nu intră în niciun algoritm.

Respectul real nu se vede, nu e zgomotos, nu e distribuit, nu e comentat. E tăcut, dar într-o lume în care totul se măsoară în reacții și vizualizări, lucrurile tăcute ajung să pară inexistente.