O bătaie, un copil și o întrebare: cât de sigură mai e Italia?

Deja știu că nu o să fiți de acord cu mine, dar Italia nu mai e țara liniștită care ne place nouă să credem că este. Nu mai e locul în care te urci seara într-un tren fără să te gândești de două ori, nu mai e locul în care treci printr-o gară cu aceeași relaxare de acum câțiva ani.

Astăzi, în multe orașe mari, ai nevoie de atenție, instinct și prudență, pentru că lucrurile nu mai sunt atât de previzibile. Nu spun că e pericol la fiecare colț. Dar spun că s-a schimbat ceva în felul în care te uiți în jur sau în felul în care eviți anumite zone. Și dacă ai impresia că exagerez, o să înțelegi exact despre ce vorbesc în momentul în care ți se întâmplă… sau când te sună cineva apropiat.

M-a sunat azi o colegă și mi-a zis ca i-au bătut copilul: „trei tineri l-au bătut aseară, am fost la urgențe”. Și în secunda aia, tot discursul ăla liniștitor despre cât de sigură e Italia se rupe. Nu mai ține. Băiatul are 16 ani, nu era nici într-un cartier dubios, nici la vreo oră imposibilă, era pur și simplu un copil care trăia normal, într-un oraș normal, lângă Torino, și totuși pentru alți trei „copii” asta a fost suficient.

Și știți ce mă enervează poate chiar mai tare decât ce s-a întâmplat? Faptul că știu deja, aproape cuvânt cu cuvânt, ce o să apară în comentarii. O să vină imediat cei care simt nevoia să explice totul, să relativizeze, să spună că „se întâmplă peste tot”, că „nu trebuie generalizat”, că „nu e chiar așa grav în orașele mari și că sunt eu paranoic”. E același tipar obosit de fiecare dată. Nu ne mai revoltăm, analizăm.

Am crescut în București, într-un oraș despre care s-au spus ani la rând toate lucrurile rele posibile, un oraș care nu era nici perfect, nici liniștit, dar era un oraș pe care îl înțelegeai. Astăzi, când treci prin Milano, Torino sau Roma, senzația nu mai e aceeași.

Nu pentru că vezi violență la fiecare pas, ci pentru că nu mai știi când apare. Un grup de adolescenți care stau fără un scop clar, o privire aruncată aiurea, o replică spusă prost și, dintr-o dată, o situație banală se transformă în ceva ce scapă de sub control. Asta e diferența. În Bucureștiul în care am crescut, pericolul avea o formă. Aici nu mai are.

Cea mai mare problemă nu e nici măcar violența în sine, ci felul în care începe să devină normală. Copii de 15–16 ani care bat alți copii, în grup, fără frică și, uneori, fără consecințe reale, ca și cum ar fi ceva banal. Iar când ajungi să te obișnuiești cu asta, înseamnă că ai pierdut deja ceva esențial.

Nu spun că Italia a devenit un loc periculos, că ar fi simplist și nedrept. Dar nici nu mai pot spune, cu aceeași liniște ca înainte, că e un loc în care mergi oriunde, oricând, fără să te gândești de două ori. Și e o ironie pe care n-o pot ignora: ajungi să te uiți înapoi la orașul în care ai crescut și să simți că, astăzi, ți-ar da mai multă siguranță decât locul în care ți-ai construit viața.

Pentru că, la final, nu vorbim despre statistici și procente. Vorbim despre momentul ăla în care un părinte te sună și îți spune că i-au bătut copilul. Sau despre momentul în care te sună copilul și îți spune “vino să mă iei, că m-au bătut”.

Și în momentul ăla, toate explicațiile din lume nu mai valorează nimic.