Românii din Italia, tot mai atrași de întoarcerea în România. „Nu vrem o viață în altă parte”

România, țara din care zeci de ani s-a plecat masiv, trăiește acum un fenomen invers: tot mai mulți români se întorc din străinătate, numărul celor care aleg să se stabilească definitiv pe meleagurile natale fiind în continuă creștere.

Italienii dedică acestui subiect un amplu material publicat de Corriere della Sera.

În articolul respectiv se arată că întoarcerea e motivată, în multe cazuri, de comunitate și relațiile umane, chiar dacă rămân probleme legate de servicii și infrastructură.

Întoarcerea acasă, după ani în străinătate

Pentru Sebastian Jitaru, Italia a fost „acasă” timp de șapte ani, perioadă în care a lucrat în munții din Alto Adige și a învățat viticultura. Întors în România, și-a deschis o cramă de vinuri ecologice la Botoșani și spune:

„Simt că am multe oportunități în față. Eu și soția mea ne-am întors pentru că aici sunt oamenii noștri, nu vrem o viață în altă parte”.

Un alt exemplu vine din Cluj-Napoca: Ilea Olimpiu, care a trăit zece ani la Roma (Italia), lucrează acum în România și afirmă: „Ca ospătar luam o mie de euro, aici câștig aproape 3000 și îmi văd copiii crescând”.

În Transilvania, la Sâncraiu (zona Huedin), un grup de familii a revenit după decenii petrecute la Barcelona (Spania).

Primul a fost Costantin Neagu, 49 de ani. În 1999, după studii, a plecat cu soția sa, Mihaela, la Almería, unde au muncit la câmp, la roșii, fiind „singurii zilieri care nu erau marocani”.

După obținerea unui statut legal, s-au mutat în Catalonia, au închiriat un apartament, iar în timp situația lor s-a îmbunătățit și au avut trei copii.

Decizia întoarcerii a venit în pandemie: „Lunile acelea închiși în casă au fost grele, aici ar fi fost altfel. Experiența din Spania ne-a dat un mod diferit de a fi în lume, e o țară căreia îi vom fi mereu recunoscători”.

Deși au devenit mici antreprenori, recunosc: „În România se trăiește bine așa, nu ca angajat. Salariile sunt prea mici”.

În aceeași zonă, Adrian (45 de ani), Renate (37 de ani) și fiul lor, Aaron (11 ani), au și ei un traseu de migrație care a inclus Barcelona (Spania) și o perioadă la Londra (Anglia).

Despre revenirea în România, Renate spune: „Mi-am regăsit natura, rădăcinile, animalele, toate lucrurile frumoase ale copilăriei mele”.

Valentin Marmolach (44 de ani) și Adriana Tolchu (42 de ani) au petrecut 20 de ani în Spania, iar dorința de întoarcere s-a accentuat după perioada de izolare. Valentin a fost mecanic și a rămas în același domeniu, dar acum are propriul lui service auto la Sâncraiu, județul Cluj.

Tatiana, care în străinătate făcea curățenie în camere de hotel, vinde acum churros (un desert tradițional spaniol) la festivaluri și târguri, iar rulota este parcată în curte, păzită de cei doi câini ai familiei. Valentin mărturisește: „Îmi lipsește marea, dar aici sunt aproape de pârtiile de schi”.

Povestea lui Florin Fonta, 49 de ani, începe tot în 1999, când a ajuns la Barcelona fără viză, folosind drept pretext un bilet la un meci de fotbal.

A trăit și a muncit „în clandestinitate” timp de opt luni, dormind pe jos într-un apartament cu încă 11 persoane, în timp ce în România își lăsase copilul de un an, pe care îl vedea doar în fotografii primite prin poștă.

Soția i s-a alăturat mai târziu, iar copilul a rămas cu bunica. Rememorând anii grei din Spania, Florin spune:

„Luam haine din tomberoane. În perioada reducerilor erau articole noi, cu eticheta de preț încă prinsă. Găseam la gunoi și electrocasnice. Spaniolii știau și ne ajutau: tăiau cablul electrocasnicelor care nu funcționau”.

În 2005, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, situația s-a schimbat: „Am mers cu mașina să o luăm pe soacra mea și pe copil: avea atât de mult păr roșcat, când îl lăsasem era chel! Nici el nu ne recunoștea pe noi, au fost nevoie de zile până să se apropie din nou”.

În amintirea lui, emoția rămâne: „Pe străzile din Barcelona oamenii petreceau mereu, eu mă gândeam cum să fac să merg mai departe cu viața de zi cu zi”.

A deschis ulterior o mică firmă de transport, iar a doua fiică s-a născut cu 11 ani în urmă. Familia s-a întors în România în 2022, în timp ce fiul cel mare, acum în vârstă de 26 de ani, a rămas la Barcelona.

Florin explică de ce se opresc mereu să vorbească cu lucrătorii nepalezi dintr-o pizzerie din România unde merg duminica: „Știm ce înseamnă să emigrezi, unii uită”.

România care atrage: cine vine și cum se schimbă migrația

Între 2022 și 2024, România a avut aproape 200.000 de noi locuitori, iar printre naționalitățile cel mai des întâlnite sunt Nepal, Sri Lanka, Turcia, India, Republica Moldova și Bangladesh.

În plus, de la începutul anului 2022 au tranzitat țara peste cinci milioane de refugiați ucraineni; dintre aceștia, 106.000 au ales să rămână.

Pentru integrare și conviețuire, unii văd însă provocări. Fawzia Rehejeh, 35 de ani, cu tată sirian și mamă româncă, născută în Siria, s-a întors la Sibiu în 2016 din cauza războiului civil și a fondat un centru de cultură arabă, pentru dialog și integrare.

Ea spune: „Am avut parte de ceva discriminare, nu vreau să se întâmple și altora. Există puțină curiozitate față de culturile străine, persistă multe stereotipuri”.

Mai optimist este Armando Larry Penanjo, 28 de ani, venit din Camerun la Cluj (România) să studieze geologia și implicat în viața universitară. El afirmă:

„Am ales România pentru că aveam multe informații despre țară, există o mare comunitate cameruneză. A fost prima mea experiență în Europa și sunt mulțumit. Cel mai frumos lucru? Oamenii, m-au făcut să mă simt ca acasă”.

În București, imigrația, mai ales cea din Asia, acoperă deficitul de forță de muncă în construcții, agricultură, îngrijire și livrări la domiciliu.

Într-un restaurant nepalez din centrul Bucureștiului, Sunita Thapa Samyog lucrează departe de casa ei de lângă Kathmandu (Nepal) și nu s-a întors de șase ani, fără să știe când va reuși să o facă: „Cine știe dacă fiul meu mă va recunoaște, dacă mă va mai iubi.”

Când i se cere acordul pentru a fi fotografiată, se emoționează: „Nu mai sunt obișnuită să fiu privită”. Mărturia ei este pusă în paralel cu experiența multor femei din România care au plecat în Italia să lucreze în îngrijire, într-o istorie a migrației care se repetă „cu latitudini diferite, dar cu aceleași sentimente”.

Dezvoltare, lipsuri și tensiuni sociale

România este descrisă drept o țară care „s-a schimbat și a crescut”, dar unde „încă lipsesc servicii și infrastructuri”. Cluj-Napoca este prezentat drept „capitala Transilvaniei” și orașul cel mai scump din România, cu eleganță austro-ungară, localuri la modă, universități atractive pentru studenți internaționali și un sector informatic în expansiune.

Aici locuiește George Tatar, 32 de ani, inginer în robotică, revenit în România după ce a trăit până la 18 ani la Washington (SUA).

Spune că a găsit în România „valori, cultură, echilibru între muncă și viața privată și un sens al comunității care lipsesc Americii”.

În același timp, adaugă: „Desigur, nu vii în România pentru servicii. Aici mă simt încă foarte american: nu mă obișnuiesc cu întârzierile birocratice, infrastructura proastă, spitalele degradate. Totul se schimbă în funcție de oraș, există zone din țară rămase la nivelul de acum 70 de ani”.

Bucureștiul este prezentat ca o combinație de urme ale regimurilor trecute, arhitectură franțuzească, terase pe acoperiș comparate cu cele din Londra sau New York, blocuri sovietice, zone de barăci și hoteluri de lux, într-un oraș unde „peste tot flutură steagul european”.

Concluzia este că România a trecut de la statutul de țară din care se pleca masiv la una în care tot mai mulți se întorc și în care cresc sosirile de imigranți, mai ales din Asia.

Deși dezvoltarea e vizibilă (în special în unele orașe), lipsurile de servicii, infrastructură și problemele sociale rămân, iar marea provocare pentru viitor devine integrarea noilor veniți, fără ca societatea să uite propria experiență de emigrație.