Un tânăr român povestește cum, de două ori în viață, a fost nevoit să fugă din propria țară ca să poată trăi.
Diagnosticat de două ori cu cancer la vârste la care alți adolescenți își fac planuri de viitor, el spune astăzi, cu luciditate și durere, că de două ori a fost salvat în spitalele din Italia, în timp ce România nu i-a putut oferi aceeași șansă.
În Italia a descoperit o altă lume medicală: spitale în care nimeni nu ridică din umeri, echipe care își asumă responsabilitatea și o medicină care nu trăiește din improvizații. Acolo a simțit, pentru prima dată, liniștea și speranța: „Sunt pe mâini bune!”
Conform celor povestite într-un articol pentru Republica, la 16–17 ani, când alți tineri se gândesc la facultate, vacanțe și primele iubiri, el era deja prins într-o bătălie pentru viață.
Tânărul își rezumă parcursul în câteva cuvinte care taie în carne vie: două cancere, patru intervenții chirurgicale, două plecări din țară, două lumi complet diferite.
Prima dată când a auzit cuvântul „osteosarcom”, corpul i s-a transformat, în doar câteva zile, într-o „hartă necunoscută”.
Dintr-un adolescent obișnuit a devenit „caz”, „dosar”, „pacientul de la salonul 13”. Spune că în spital nu mai ești copil, nu mai ești nume sau poveste, ci ești diagnostic și protocol.
Nu va uita niciodată întâlnirea cu un chirurg renumit din România, profesor doctor cu nume greu în sistem, care i-a tăiat orice încercare de dialog cu o frază ce i-a rămas ca o cicatrice:
„Dacă te-a adus tactu’ la mine, înseamnă că știu ce eu zic. Crede și nu cerceta!” În acel moment, adolescentul bolnav a înțeles că se află într-un sistem clădit pe orgolii și ierarhii, nu pe respectul față de pacient.
Deși avea un diagnostic grav și era minor, sistemul nu doar că nu i-a facilitat tratamentul în Italia, dar nici măcar transferul până la aeroport nu a vrut să îl asigure. Răspunsul primit a fost sec: „nu e treaba noastră.”
După prima operație, când s-a întors în țară și avea nevoie de recuperare locomotorie, a primit o nouă lovitură: „Nu l-am operat noi. Nu știm ce-au făcut ăia acolo. De ce nu a rămas la recuperare tot acolo?” Nu era îngrijorare în voce, povestește el, ci doar dispreț.
Au urmat pneumonectomia totală dreaptă, infecțiile nosocomiale și un an aproape ireal, trăit dintr-o procedură în alta, în încercarea de a ține piept unui stafilococ încăpățânat, dureros și umilitor.
Și totuși, spune el, partea cea mai grea nu a fost boala în sine, ci România – sistemul, zidurile scorojite care nu se clinteau.
Imaginea care îl urmărește și astăzi este cea a lavajelor toracice de la spitalul Marius Nasta din București. Recipientele care ar fi trebuit să fie sterile erau spălate în duș, în baia secției. De halate, mănuși și dezinfectanți aproape că nu se putea vorbi.
Într-o țară europeană, într-un spital public, o procedură delicată, cu risc major, era efectuată ca într-o improvizație permanentă. Nu pentru că medicii nu ar fi știut să facă lucrurile corect, subliniază el, ci pentru că nu aveau cu ce.
Chiar și în acest decor dureros, au existat oameni care au strălucit prin profesionalism și umanitate. El o amintește pe doamna doctor Dragomir de la Institutul Oncologic București, pe care o descrie ca pe un medic de o calitate profesională impresionantă, care își făcea meseria cu demnitate și grijă reală, în ciuda limitelor sistemului.
În același timp, a întâlnit și medici care păreau complet dezumanizați, poate epuizați de anii în care au simțit că nu pot schimba nimic sau, pur și simplu, nepotriviți pentru o profesie care cere empatie înainte de orice.
În fața acestor realități, tânărul spune că a fost nevoit de două ori să fugă ca să trăiască:„De două ori am fost nevoit să fug ca să trăiesc. Italia m-a salvat. România nu putea.”
În Italia a descoperit o altă lume medicală: spitale în care nimeni nu ridică din umeri, echipe care își asumă responsabilitatea și un sistem care nu trăiește din improvizații. Acolo a simțit, pentru prima dată, liniștea vitală a pacientului: „Sunt pe mâini bune.”
Chiar și în mijlocul acestei lumi „prea bine organizate ca să pară reală”, după cum o descrie, nu a fost niciodată singur. Familia lui este motivul pentru care scrie această mărturie și motivul pentru care este încă în viață.
Prin povestea lui, nu doar își descarcă propria durere, ci și arată, din interior, ce înseamnă să lupți cu o boală gravă într-un sistem care, de prea multe ori, îți spune „Avem de toate. Nu e nevoie să plecați din România”, în timp ce, pentru a supraviețui, ești obligat să faci exact pe dos.
