VIDEO | Sinucidere asistată cutremurătoare în Italia. „Când veți citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi”

Laura Santi, jurnalistă de 50 de ani din Perugia, regiunea Umbria din Italia, a murit la data de 21 iulie 2025 în propria locuință, după ce și-a auto-administrat un medicament letal, punând astfel capăt unei suferințe cumplite cauzate de scleroza multiplă progresivă de care suferea de 25 de ani.

Decesul ei marchează primul caz de sinucidere asistată legală în regiunea menționată mai sus, după o luptă juridică și emoțională de peste doi ani și jumătate pentru obținerea acestui drept.

În ultimele clipe i-a fost alături soțul său, Stefano Massoli, omul care i-a fost sprijin necondiționat în toți acești ani.

„Ciao amore, ciao vita (Ciao iubire, ciao viață – t.r.)” – a fost ultimul mesaj al Laurei pentru bărbatul care i-a stat alături timp de un sfert de secol.

„Du-te, iubire, ești liberă”, i-a răspuns Stefano, ieșind din cameră pentru a-i respecta dorința de a înfrunta singură acel ultim pas.

„A vrut să fie singură, să nu o condiționez emoțional”, a povestit bărbatul, copleșit de durere. „Când m-am întors, nu mai era niciun semn de viață. M-am prăbușit în lacrimi. Un plâns adevărat, cum nu mai avusesem niciodată.”

Laura a fost activistă și consilieră a Asociației Luca Coscioni, una dintre cele mai vocale organizații din Italia în favoarea drepturilor pacienților și ale libertății individuale privind sfârșitul vieții.

În mesajul de adio, transmis asociației, Laura a scris: „Am iubit viața. Când veți citi aceste rânduri, eu nu voi mai fi, pentru că am decis să nu mai sufăr.

Mulți vor fi întristați, alții vor regreta că nu mi-au oferit o ultimă îmbrățișare. Dar vă rog să înțelegeți acest tăcut rămas-bun.

În spatele unei poze frumoase pe rețele, în spatele unui zâmbet, se ascundea o cotidianitate dureroasă, feroce, mereu în degradare.”

Boala a devenit, în ultimul an, o închisoare totală. Într-un mesaj video adresat parlamentarilor italieni, Laura a descris cu luciditate cum scleroza i-a afectat grav sistemul nervos, provocându-i aproape o paralizie completă, dureri insuportabile, infecții frecvente și o viață dependentă de antibiotice, catetere și calmante.

„Mintea îmi mergea cu 2000, dar trupul era o carcasă. Să mori și să te eliberezi poate fi cel mai mare vis”, a spus ea. A criticat cu vehemență proiectul de lege aflat în dezbatere în Parlament privind „sfârșitul vieții”, cerând respingerea sa și pledând pentru varianta propusă de Asociația Luca Coscioni.

În tot acest timp, soțul său a fost „nu doar bărbatul vieții ei, ci totul ei”. „Laura depindea complet de mine. Eu am fost soțul, mintea, asistentul și sprijinul unei persoane 100% dependente. Am învățat să mă îngrijesc de mine pentru a o putea îngriji pe ea. Am fost o echipă”, a mărturisit Stefano Massoli.

Deși cuplul luase în calcul de trei ori posibilitatea de a merge în Elveția pentru sinucidere asistată, au renunțat de fiecare dată sperând că vor obține aprobarea în Italia. Aceasta a venit, în cele din urmă, în iunie, din partea autorităților sanitare USL Umbria 1.

Pentru Laura, moartea nu a fost un gest de renunțare, ci un ultim act de libertate și luciditate.

„Mi-am permis să savurez ultimele clipe de frumusețe. Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima, se spune. Eu chiar am făcut-o.

Vă rog: amintiți-vă de mine ca de o femeie care a iubit viața”, a scris ea în scrisoarea sa.

Nu și-a dorit despărțiri publice sau intervenții emoționale din partea celor dragi. Doar câțiva prieteni foarte apropiați și Filomena Gallo, de la Asociația Coscioni, au știut despre decizia ei.

A refuzat să-și ia rămas-bun de la rude sau alți prieteni, temându-se că ar putea fi convinsă să renunțe. A vrut să păstreze controlul total asupra acestui ultim gest.

Primărița orașului Perugia, Vittoria Ferdinandi, a numit-o „o femeie curajoasă, o jurnalistă neobosită și o adevărată protagonistă a luptei pentru drepturile civile”.

A adăugat că Laura „a apărat mereu demnitatea umană, cu determinare și sensibilitate, deschizând un dialog profund în societate despre libertatea de a alege sfârșitul propriei vieți.”

După moartea soției sale, Stefano a simțit nu doar durerea, ci și o eliberare: „Pentru ea și pentru mine. Am închis în camera ei scaunul cu rotile, monitorul pentru bebeluși, cadrul de mers. Am lăsat în sufragerie bluza ei, sticla de apă, cărțile. Deși nu mai e, e mai prezentă ca oricând.”

„Sunt mândru că am fost alături de o astfel de femeie și că am câștigat împreună această bătălie.

Acum știu ce am de făcut: voi continua să lupt pentru dreptul fiecăruia de a alege cu demnitate sfârșitul propriului drum.”