Fata din tren sau cum e cu străinătatea și cu sentimentul de dor și singurătate

Să vă povestesc cum e cu străinătatea… Veneam cu trenul de la Eislingen (ais,lin,găn) la Esslingen (ess,lin,găn) am Neckar, Baden Wurtemberg, Germania.

De obicei în tren, mai ales dimineața, e o liniște de îți e teamă să nu ți se audă gândurile, mai ales când trece câte o frumoasă doamnă prin fața ta. Trenurile nemțești nu cunosc, din interior, melodia „Glasul roților de tren”…

Dar acum era după amiază. Veneau de la muncă auslanderii, ca și mine, unii vorbind la telefon cu familia, alții vorbind între ei de se formase o zarvă ca un zumzet pe multe culori.

Că auslanderii vorbeau fiecare în limba mă-sii. Stresul provocat de zumzetul ăla multicolor mă făcea să simt capul ca prins într-o menghină care se strânge continuu, așteptând să explodeze din moment în moment.

La câteva bănci distanță de mine – să fi fost doi-trei metri, o tinerică la 28-30 de ani își scoate din poșetă telefonul care țârâia a manea… Am zis că o fi vreo turcoaică, deși codana avea ceva extrem de plăcut la ea, chiar dacă nu era o frumoasă deosebită.

- Continuarea după publicitate -

Când a răspuns, deodată lumea mea a renăscut… Înviasem! Aleluia! Mulțumesc ție, Cerule!

Redau câteva dintre replicile codanei:
„- Fă, dacă nu-mi aduși imidiat suta di ieuro, io îi zic di piz.. mă-sii! Sî nu mă fu.. pi mini cî naiba îl ia, ai înțiles?!
-Făăa, nu fi proastî, dacî vrei copchil, nu cu răpănosu ăla, făăă…”
Și restul convorbirii care nu poate fi redată…

Probabil că m-am holbat tot drumul la tinerica respectivă. Nici nu știu dacă mi-am rezemat barba în palme și coatele de canapeaua din față să privesc și să ascult spectacolul ireal, parcă, desfășurat sub ochii și urechiile mele, nici măcar „Mihaela” nu m-a fascinat, în copilărie, atât de mult ca acea convorbire…

Dintr-o dată aud în difuzor că se anunță stația mea. Trezit ca dintr-un vis frumos, cu un zâmbet orgasmic larg pe față, m-am ridicat și m-am îndreptat spre ușa vagonului îndepărtată și nu cea din apropiere, doar ca să trec pe lângă codană.

Desigur, era absolut vizibil că mă holbez la ea?! Când m-am apropiat cu acea mină de sărmana fată, ea, încropind un zâmbet în colțul gurii, mă întreabă vădit încurcată într-o germano-moldovineascî: „Was?” Eu îi răspund în românește: „Bună, drăguță! Ești o reală încântare pentru mine!” Iar dânsa îmi răspunde: „Văleeeeu, mămițicî, di și n-ai spus bre cî iești român?!”

Ne-am zâmbit larg, prietenește, ne-am salutat și asta a fost tot… cam așa e afară. Când toate limbile pământului îți presează creierul, chiar și cel mai trivial vocabular în limba maternă ți se pare o mângâiere, un scut împotriva atacului insuportabil al „Turnului Babel” și al sentimentului de singurătate.

Un text semnat Filip Pîrlog – Germania

Filip Pîrlog are 48 de ani, s-a născut la Brăila și este absolvent al Facultății de Psihologie a Universității Spiru Haret din acest oraș. De câțiva ani, a emigrat în Esslingen am Neckar, Germania, dar se întoarce des în țară. A început să scrie texte la îndemnul sciitorului Fănuș Neagu.