Româncă din Italia: Sunt mândră de naționalitatea mea, indiferent de împrejurări

Oră de prânz. Un oraș important din nordul Italiei, o piață veche, istorică, unde de obicei se strâng tineri și nu numai, pentru a petrece câteva momente împreună, pentru a socializa, vorbind de una, de alta.

Mă așez pe un scaun și mă bucur de aerul proaspăt pe care îl emană tinerii din jurul meu! Absorb ca un burete veselia și inocența lor. Tineri educați și cu bun simț. În fața mea se așează un domn, cam de aceeași vârstă cu mine. Mă salută politicos în italianā și închide ochii, bucurându-se la rândul său de ziua minunată.

Dintr-o dată liniștea ne este alungată de un grup de tineri, toți cu vârste de până în 18 ani,  cu țigările în gură, dozele de bere și energizantele în mâini.

Dar cel mai deranjant moment a fost când și-a făcut intrarea ea, muzica!! De la o boxă pe care abia o purta pe umăr un puştan slinos, care asculta zăpăcit decibelii care îi sunau la potențial maxim în urechea cu vreo patru găuri! Ascultau manele românești și dansau de mama focului, punând repede monopol pe liniștea din piață și alungând pe ceilalți tineri din acel loc.

Sunt indignată, da… Mai ales atunci când domnul din fața mea s-a ridicat și mi s-a adresat în limba română:

- Continuarea după publicitate -

„Am ajuns la vârsta asta să îmi fie rusine că sunt român! Am muncit cinstit toată viața ca să fiu respectat și vin ăștia mici și mă fac să intru în pământ de rușine! Scuzați-mă doamnă, văd că sunteți și dumneavoastră româncă, pentru că purtați ia noastră populară! Numai bine, vă doresc!”

Nu, nu mi-e rușine că sunt româncă! Nu mi-e rușine nici dacă trebuie la rândul meu să „repar”, sau să „plătesc” cu onoarea mea greșelile acestor copii ai nimănui, care nu știu ce înseamnă să ai respect și să fii român adevărat!

Noi, cei care știm, să le arătăm și lor! Să le fim modele și să-i ajutăm să înțeleagă faptul că doar respectând vei fi respectat. Sunt copiii noștri, sunt tinerii care vin din aceeași țară cu noi, chiar dacă uneori nu ne place asta. Dar să ne ridicăm și să plecăm ar fi ca și cum ne-am accepta soarta.

Nu, eu rămân! Sunt și eu româncă la fel ca ei, nu-mi plac manelele și dacă mi-ar place le-aș asculta în surdină, fără să deranjez pe cei din jurul meu.

Sunt româncă și sunt îmbrăcată în cămașa tradițională românească, așa, tinerii zgomotoși de același neam cu mine, poate mă vor vedea în piață și mă vor lua ca exemplu. O româncă liniștită, bucurându-se de liniștea și pacea din jurul său.

Ștefania Vasile – Treviso, Italia