O româncă despre cetățenia italiană pe timp de coronavirus: „Aproape și totuși atât de departe…”

Petra Iosub este o româncă stabilită de mulți ani la Florența, în Italia, împreună cu soțul ei. Cei doi au primit zilele trecute cetățenia italiană, iar noi i-am cerut Petrei să ne povestească emoțiile și trăirile ei cele mai profunde din clipele în care autoritățile administrative ale orașului i-au înmânat titlul de cetățean al Italiei cu drepturi depline. Redăm mai jos textul, publicat și pe pagina ei de Facebook:

«„Tutti i cittadini hanno pari dignità sociale e sono eguali davanti alla legge, senza distinzione di sesso, di razza, di lingua, di religione, di opinioni politiche, di condizioni personali e sociali” – art. 3 Costituzione Italiana.

Ziua în care un stat îți recunoaște deplinătatea drepturilor și obligațiile pe care le ai către acesta, este o zi importantă din viața fiecăruia. A primi cetățenia italiană nu este doar un fapt, un document sau un banal act administrativ, este un drept câștigat prin care statul îți recunoaște aceleași drepturi și îndatoriri ca ale tuturor cetățenilor italieni.

Primind cetățenia italiană ești chemat să îți exerciți în teritoriu atenția, responsabilitatea, participarea pe care orice cetățean este chemat să o aducă, nu doar prin lege ci și prin naturala disponibilitate umană și socială.

Conferirea cetățeniei italiene se făcea de obicei în cadru festiv, în primăria de rezidență, înconjurat de oficiali, prieteni, rude sau alți candidați. Un cadru în care chiar dacă nu cunoșteai multe dintre persoanele prezente le simțeai alături, îi simțeai cum te înconjoară cu căldură lor. Conferirea și recunoașterea cetățeniei trebuie să fie un moment de bucurie care înlătură bariere și responsabilizează.

- Continuarea după publicitate -

Dar trăim într-o perioadă în care omenirea a fost îngenuncheată de un virus perfid, care ne-a răscolit total viețile. Cadrul festiv cu care eram obișnuiți a fost redus doar la un moment ce se desfășoară într-un birou în care participanții, adică tu și oficialul administrativ, sunteți separați de un panou de plexiglas. Desigur, și cu măștile așezate regulamentar, pe gură și nas, acoperindu-ți jumătate de față. Măști și plastic care separă oamenii. Care dau senzația de depărtare fizică, chiar dacă în realitate ești la un metru distanță. Strângerile de mână, cele ce cândva îți transmiteau căldura și bucuria sinceră a celuilalt, au dispărut și ele. O simplă felicitare verbală și asta-i tot!

Viața noastră pe timp de Covid… În care distanțarea socială a influențat destul de mult relațiile interumane, în toate mediile. Vremurile în care puteai să circuli fără restricții și regulamente, în care puteai să stai la masă și să te îmbrățișezi cu un prieten adevărat, în care zâmbetul apropia oameni, în care o strângere de mână era un semn de căldură și prietenie, în care oamenii se priveau în ochi și nu de după măști, acele vremuri nu se vor mai întoarce poate, niciodată. Pentru că această perioadă a adus în oameni precauție, teamă, frica de necunoscut, suspiciuni și distanțare fizică și socială.
Nimic nu va mai fi ca înainte, totul depinde doar de noi…»