Român revenit în țară din străinătate: „E mai multă mizerie decât îmi aminteam, nu cred că mă mai întorc vreodată”

Un român revenit în București după trei ani de muncă în Germania și-a exprimat pe Reddit deziluzia față de ce a găsit în România, declanșând un val de reacții în mediul online.

Acesta, un bucureștean care a părăsit țara după facultate pentru un loc de muncă promițător în străinătate:

„M-am născut în București, am trăit 25 ani în București, înainte de a pleca din țară după facultate după un job promițător. Chiar iubeam Bucureștiul înainte și îmi plăcea România. Eram fericit.

În București o duceam bine, aveam un salariu bun și lucrăm la o companie unde eram apreciat, dar simțeam că lucrurile nu se mișcă suficient de repede – după calculele mele trebuia să economisesc vreo 20 de ani că abia pe la un 45 să pot să-mi fac și eu o casă, asta dacă nu mă impovaram cu un mare credit sau dacă economia nu o lua complet razna (lucru care e încă posibil).

Acum câștig de cam 6 ori cât câștigam în România și reușesc să economisesc de 4-5 ori cât economiseam aici. Practic ce aș fi câștigat în România în 20 ani, în afară preconizez că o să câștig până la anul (deci în 4 ani, în total, de 5 ori mai repede).”

- Continuarea după publicitate -

În timpul șederii sale în București, bărbatul a observat tendințe de consum exagerat și lipsa autenticității în stilul de viață românesc, exprimându-și surprinderea față de cheltuielile mari ale românilor și lipsa lor de economii:

„După cele trei săptămâni petrecute acasă, în București, nu simt că mă mai regăsesc aici, din păcate, cel puțin nu total. Câteva chestii pe care le-am observat, pe care aș vrea să le povestesc sunt: Poate cea mai amuzantă chestie – văd că de sărbători românii aruncă în stânga și în dreapta cu banii pe care nu îi au.

Stăteam la coadă, în mall, în fața mea o doamna cu soțul ei cumpărau 18 articole vestimentare, valoarea totală fiind mai mare de 3000 euro.

Din curiozitate, mă uit la cardul doamnei când îl bagă în terminal să plătească – eram sincer curios să văd dacă este un card de la o banca românească, sau dacă doamna este o colegă din diaspora venită acasă de sărbători, lucru care ar fi explicat suma exorbitantă.

Recunosc logoul de pe card dintr-o mie: card de credit. Afi era mallul meu preferat. M-am simțit rătăcit în el, printre copii care țipă și aprind pocnitori fix în față intrării, sute de oameni în trening, bărbați și femei care strigă în telefon cele mai private conversații în timp ce se înghesuie printre necunoscuți.

Ne certăm foarte mult, chiar și la telefon, chiar și în public. Am fost martor de câteva ori bune zilele astea la oameni care strigau, în mijlocul străzii, la telefon. Pare că nevroză e starea default a românului/bucureșteanului (a șoferului de bucurești știam deja că este).

Am auzit în trecere discuții despre familie, pământuri, datorii, cadouri lipsa și, apropo, Mircea, Ana i-a spus prietenei ei că te-a văzut cu Mirela sâmbătă și e aproape sigură că erai tu. Vezi cum o scoți.

E plin de lucruri fake: haine, bijuterii, arfe, parcă mai mult decât când am plecat, sau poate îmi e mai ușor să le văd de la distanță. Pare că aici valul trendului „quiet luxury” din vest nu a ajuns, iar quiet luxury autentic aproape că nu a existat niciodată, asta știu sigur.

Mi se pare acum mai mult că niciodată că suntem foarte apropiați ca și cultură de Italia și de Spania. Pe Calea Victoriei m-am simțit exact că pe Via Torino în Milano (nu în sensul bun).

E mai multă mizerie și kitsch decât îmi aminteam, tot prin centru vezi foarte des un tablou interesant: oameni îmbrăcați frumos, chiar cu bun gust, savurând o cafea de calitate. Foarte frumos, atâta timp cât nu îți întorci capul mai mult de 5 grade în orice direcție.

La mai puțin de 10 metri de cafenele fandosite nu e greu să vezi tomberoane pline, oameni dezavantajați nevoiți/supuși să cerșească, mizerie și praf de un metru pe asfalt ridicat de mașinile care gonesc pe stradă, care mai apoi aterizează în cafeluță fandosită.”

Bărbatul își pune întrebări despre dorința sa de a se întoarce în România, admițând că nu este sigur dacă mai vrea să facă acest lucru. Simte că s-a schimbat el, dar și orașul, și se întreabă dacă va reuși vreodată să se reintegreze complet:

„Nu sunt sigur dacă mai vreau să mă întorc. Nu pot să nu mă întreb dacă m-am schimbat eu sau s-a schimbat orașul. Cred că puțin din amândouă. Am pornit pe drumul ăsta gândindu-mă că mă întorc în câțiva ani, le-am spus alor mei să mă aștepte, că totul va fi bine și anii vor trece repede. Nu știu acum cum să le zic că nu sunt sigur dacă mai vreau să mă întorc.

Nici în afară nu mi-ar fi perfect.Nu vreau să stau o viață în chirie, dar dacă e să mă gândesc la a-mi cumpără o casă în orașul meu, tot până pe la 45 de ani ar trebui să aștept că să am banii ăia, iar până atunci prețurile se schimbă. Probabil într-o zi mă voi întoarce… dar sentimentul nu va fi cel la care am sperat, cel că am răzbit în afară și mă întorc acasă învingător.

Cel mai probabil mă voi simți ușor condamnat la viața din București / România. Asta pentru o vreme, cel puțin… până când orașul îmi va intră din nou în sânge, până voi învață iar să traversez pe roșu și să trec cu mașina în ultima secundă de galben, până voi învață din nou să ignor gunoaiele și mizeria care îmi aterizează în cafeluță cu latte art, până mă voi obișnui din nou să muncesc la fel de mult pe o fărâmă din cât știu acum că valorează munca mea.”