Român de succes în Italia. Lucian Băncilă: „Lucram în mină pe Valea Jiului, dar aveam o pasiune pentru camera de filmat”

La începutul lunii mai, în cinematografele din Italia a fost lansat filmul „Ultimele zile ale umanității”, al regizorului italian Enrico Ghezzi, unul din cei mai apreciați oameni de cinema și televiziune din Italia. Ghezzi, fost director al canalului Rai Tre, a condus și realizat câteva din cele mai îndrăgite emisiuni culturale difuzate de televiziunea publică italiană, cum ar fi „Blob”. De asemenea, în timpul carierei sale, a cunoscut și lansat actori și regizori italieni și nu numai, precum celebrul Quentin Tarantino. 

Filmul „Ultimele zile ale umanității” prezentat la 79-a ediția a Festivalului de la Veneția, a fost primit cu mare căldură de public și de lumea criticii. În spatele realizării peliculei se află o muncă titanică de selecție scene și montaj. S-a pornit de la 700 de ore de material video, din arhiva privată a regizorului, care parcurg 35 de ani din viața privată și carieră. 500 de pelicule, condensate în cele 100 minute ale filmului.

O muncă de trei ani, la care a contribuit în mare parte și un profesionist român. E vorba despre Lucian Teodor Băncilă, un hunedorean care și-a găsit, în Italia, două pasiuni care i-au schimbat viața și pe care a reușit să le îmbine în același timp: cea de asistent medical și cea pentru cinematografie. 

Rotalianul vă prezintă povestea lui Lucian, o poveste de viață surprinzătoare, care ne învață că oricând poți începe un nou parcurs, luând totul de la capăt.

De la munca în mină pe Valea Jiului, a ajuns să fie aplaudat la Festivalul de la Veneția și să-i cunoască pe Quentin Tarantino, Sharon Stone sau Willem Dafoe.

- Continuarea după publicitate -

Primul loc de muncă, în mină pe Valea Jiului

Lucian Băncilă ne povestește cu un accent tipic hunedorean, cum și-a început cariera profesională acum mulți ani: în mină. E originar din Uricani, Valea Jiului. În România, a urmat cursurile liceului din Lupeni, înainte de Revoluție, apoi a făcut studii post liceale de topografie minieră, la Târgu Jiu.

„8 ani și 9 luni cu carte de muncă, în mină, în subteran. Acolo, intri și muncești, nu știi când și cum ieși la lumina zilei. Apoi, au sosit ordonanțele, minele din Valea Jiului s-au închis. Fiecare, în funcție de anii lucrați, am fost trecuți în șomaj. A picat un sistem întreg. Am încercat să lucrez în altă parte, m-am angajat ca paznic. Mai rotunjeam cu filmări la nunți, botezuri… camera video era pasiunea mea, investisem în aparatură profesională. Mi-am dat seama, oricum, că banii nu ajung. Îmi spuneam că nu sunt omul să emigrez, dar m-am trezit în drum spre Italia, în căutarea unui loc de muncă. Da, a fost și un moment de disperare. Un fel de neajuns. Nu mă simțeam împlinit, nu-mi ajungea salariul. Nu muream de foame, dar nu era suficient pentru un trai cu demnitate. După 9 luni cu ajutor de șomaj, banii s-au terminat”.

Munca la restaurant

Ca toți românii, își amintește când a ajuns în Peninsulă: „Exact la două luni după ce a murit Papa Ioan Paul al II-lea. Am ajuns la Fiuggi, localitate termală, unde, după trei zile, deja lucram. Făcusem în țară un curs de bucătar,  am început să lucrez în restaurant, credeam că va fi temporar. Au trecut 10 ani”.

Cursul de asistent medial și o schimbare neașteptată

O a doua schimbare în viață, Lucian a făcut-o în urma unui episod trist din viața sa. Mama lui a avut un AVC în România și a decedat, deși a intervenit la fața locului un echipaj SMURD. A privit-o ca pe un semn: să schimbe din nou viața. Așa că a venit la Roma, cu obiectivul de a căuta un loc de muncă în care să poată ajuta semenii. Aici, la 41 de ani, a început să studieze școala sanitară pentru a deveni operator medical (OSS), apoi pentru a se califica asistent. În timpul anilor de studii, a lucrat ca îngrijitor, într-o clinică: „Am început de jos de tot, aveam grijă de bolnavi și bătrâni, ajutam personalul sanitar, schimbam pampers. Apoi, am obținut contractul de asistent medical”.

În clinica unde lucra, viața îl aștepta cu o altă întorsătură. L-a cunoscut pe Enrico Ghezzi, pacientul său, unul din cei mai cunoscuți regizori și autori de emisiuni din Italia. „El suferă de o boală care îi macină corpul, deși spiritul și inteligența i-au rămas intacte. Este o persoană extraordinară, cu care am legat imediat o prietenie și de la care am învățat foarte multe. Cu anii, s-a legat o prietenie deosebită, el este ca un tată pentru mine. Pentru mine, care aveam de tânăr pasiunea pentru video, era o enciclopedie, un talent extraordinar. Așa am cunoscut tot staff-ul cu care lucrează, care era mereu în jurul lui, oameni de cultură, regizori mai ales de la canalul Rai Tre”. 

„Un om și un mediu care mi-au schimbat viața”

A intrat în contact, vrând nevrând, cu mediul cultural intelectual de calitate: „Un mediu diferit față de cel al filmelor de consum. Ca și programele de pe Rai Tre, se lucrează pe un alt segment de piață, un segment intelectual, filozofic. Enrico este tatăl unor emisiuni de succes, cum ar fi „Fuori Orario” sau „Blob”, care continuă și azi și pentru care este în continuare consultat. Tot el a fost director al unor Festivaluri de film importante, cum ar fi Festivalul de Film Taormina Film Festival, din Sicilia, pe care l-a coordonat timp de 16 ani, în cadrul căruia a fost consacrat și Tarantino”.

Întâmplarea care „i-a schimbat viața” lui Lucian a fost când l-a însoțit pe Enrico în studiourile Rai Tre și a intrat într-o cameră de montaj. Aici, le-a cerut celor din staff-ul tehnic, să-i arate programele, tehnicile. Era fascinat de toată aparatura performantă de acolo. „Am început să învăț montaj, plecând de la cunoștințele și vechea mea pasiune, video-ul. Până când am devenit bun, iar băieții mi-au zis: Hai, ajută-ne, că ești bun! Ce zici, aici care e cel mai bun frame? Așa am ajuns să fac și montaj”.

În studiourile RAI: „Îmi era foame să învăț!”

Atunci începeau lucrările la filmul „Gli ultimi giorni dell’umanità”. O muncă titanică, povestește: „Am lucrat la film 2 ani jumate, 700 de ore de material, pelicule vechi, filmate inedite. Vedeam, selectam, discutam, montam. Și de la capăt. Acolo e o adevărată echipă, coordonată, sunt 5, 6 persoane din staff se utilizează software de avangardă. E nevoie de concentrare, atenție, să suprapui semnale video, audio, după indicațiile regizorului. Sunt operațiuni delicate, care îți cer timp, fiecare frame contează, fiecare sincronizare e la sutimi de secunda. 

Am folosit multe ore de filmări din arhiva lui personală. Apoi am avut în exclusivitate imagini de la NASA, de la prieteni de-ai săi, care au fost pe Challenger, Atlantis. Eu, care abandonasem complet pasiunea din tinerețe, eram catapultat în studiourile de la Rai cinema, cu tehnologie de avangardă.”

„Eram curios, impulsiv, parcă îmi e foame să învăț, nu mă mai săturam!”

„Munceam ghidat de Enrico, care avea nevoie de mine și ca asistent. Și aceasta e o muncă de precizie, pentru că tratamentul, la fel ca aparatele care îl ajută să se mențină, de ultima generație, trebuie calibrate la perfecție. Mulți nu înțeleg cum comunică, eu spun că e ca Stephen Hawkins, un geniu constrâns de condiția lui fizică. Eu, în atâția ani, am învățat să-l citesc din priviri, ceea ce pentru alții e de neînțeles, eu interpretez, traduc”.

În sfârșit, a sosit și ziua lansării filmului! Pelicula a fost aclamată la Festivalul de la Veneția.„A fost o satisfacție imensă, să-ți vezi numele pe ecran, o recunoaștere oficială, să auzi mulțumiri și aplauze, să fii acolo, în acea sală, în fața celor mai importante nume ale cinematografiei italiene. La Veneția i-am cunoscut pe prietenii lui Enrico, pe Paolo Sorrentino, pe Tony Servillo, Roberto Benigni, Willem Dafoe, toți colegi cu care el are o profundă legătură de respect reciproc, cu care a colaborat”.

Care au fost momentele cele mai speciale, de când lucrează cu Enrico Ghezzi? „Cel mai mult mi-a plăcut când am întâlnit-o pe Sharon Stone, venise la clinica unde lucrez, pentru a face o donație. Am salutat-o, eram tot stafful acolo. A venit și m-a îmbrățișat. E plină de umanitate, e specială. Quentin Tarantino pare mai îngâmfat la un prim contact, dar e ca o mască pe care o poartă. Când îi pici la inimă e de treabă, se deschide, e sufletist.

Românul consideră că întâlnirea cu regizorul italian i-a schimbat viața: „Da, mi-a schimbat destinul. E un om simplu, nu vrea publicitate, refuză interviuri. Dar operele lui vor rămâne, sunt apreciate mult de tineri, care vin în sala de cinema pentru a le vedea. În două luni, filmul a fost distribuit în 120 de săli din Peninsulă, în curând îl vom promova și în Statele Unite”. 

Deși a primit oferte pentru a lucra doar în cinema, la montaj, Lucian Băncilă nu vrea să renunțe la munca în spital. „Munca mea, ca tehnic, e plătită la Rai, dar nu vreau să renunț la spital. Am zile pline, muncesc și 17 ore, dar mi-i drag, mi-e bine, îmi încarc bateriile. Când e lejer, am doar 8 ore la spital”.

Despre cinematografia italiană, și-a făcut o idee în toți acești ani: „Un film, ca să fie de succes, trebuie să aibă un mesaj. Un mesaj care să ajungă la targetul pentru care e făcut filmul, să fie util”. Planurile pentru viitor includ o nouă aventură cu Enrico Ghezzi: „Vom începe un proiect în toamnă tot cu materiale din arhiva personală. Se va intitula Gli ultimi giorni dell’umanita 2.0”.

Viitorul, „la pensie, în România”

Viitorul, totuși, și-l imaginează acasă, în România. „Se apropie pensia și chiar vreau să profit. Cât pot, încă mai lucrez aici. Soția, cu care suntem împreună de o viață, a lucrat în Italia. Acum s-a întors în România, unde merg și eu cât de des pot, când pot să-mi iau liber.  Când îmi vine dorul, merg. Acolo am locuința și e o legătură indestructibilă, neschimbată, cu țara mea. Din țară, reușesc să țin legătura și cu colaboratorii mei, distanța e doar un click!”

În țară, a constatat că unele lucruri nu s-au schimbat: „Valea Jiului era, când am plecat, la un alt nivel de sărăcie, economic, politic față de restul țării. Și azi e tot așa! Aceiași magnați, aceiași baroni locali. Si cred ca așa va fi în și peste alți ani, lipsesc investițiile.”

Dacă se uită înapoi, își dă seama că venirea în Italia „a fost cea mai bună decizie a vieții mele, chiar dacă planul inițial era să plec în Canada. Aici am luat contact cu mediul intelectual din Italia, cu o lume aparte care e Rai Tre, despre care cred că e televiziunea care a schimbat Italia. Am avut plăcerea și onoarea să-l cunosc și să lucrez cu pionierii unei televiziuni de calitate. Am învățat importanța de a fi activ și la nivel social, de comunitate. Nu fac politică, dar activez și colaborez cu ONG-uri, am participat la proteste când lucrurile nu mergeau bine în România.”

Dacă povestea sa poate fi considerată una de succes, rețeta este „muncă multă, să fii un pic impulsiv, curios, curajos. Să te propui, să întrebi și să te întrebi mereu: Eu ce pot face? Dacă am ajuns să lucrez la Rai, e pentru că a fost un moment în care am întrebat: Mă lași să lucrez la butoanele astea, să încerc, să văd ce pot face?”.

Cheia e să ai inițiativă, indiferent de rolul și poziția ta, chiar dacă viața „e un carusel”.

„La clinică, am văzut că bătrânii nu au un program de activitate, am propus să le facem oră de mișcare, reabilitare. Apoi, satisfacțiile vin, ca atunci când propunerea mea a fost acceptată. Sau când un pacient îmi trimite mesaj de acasă, că s-a vindecat. Sau când mi-am văzut numele pe ecran, la Veneția! Un lucru bine făcut, e atunci când e dus până la sfârșit. Mie îmi place să ajung acolo unde mi-am propus. Dacă vrei să evoluezi, trebuie să fii deschis mereu la schimbare. Un fel de Upgrade permanent, cum zic eu!”.