Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia, a fost posibilă unirea de la 24 ianuarie, 1859, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor, Alexandru Ioan Cuza, să iniţieze o serie de reforme interne.
Una dintre cele mai importante, a fost Legea secularizării averilor mănăstireşti, din decembrie 1863, prin care, averea Bisericii a fost confiscată de stat. Iar prin Codul Civil, din 1865, actele de stare civilă au fost trecute, din grija Bisericii, în cea a statului. Naşterea, căsătoria, divorţul şi moartea, evenimente fundamentale ale trecerii omului prin timp, au fost scoase atunci de sub jurisdicţia ecleziastică.
În decembrie 1863, cu o majoritate de 93 de voturi pentru şi trei contra, Camera a votat proiectul de lege prin care averile mănăstirilor erau confiscate de stat. În primul articol se spunea că „toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân ale statului”.
Articolul doi prevedea că veniturile mănăstirilor devin, de atunci înainte, venituri ale bugetului de stat. Biserica era astfel văduvită de autonomie financiară. Până la Primul Război Mondial, prin legi succesive, preoţii aveau să fie transformaţi în slujbaşi ai statului.
Prin Legea secularizării averilor mănăstireşti, statul reintra în posesia a circa un sfert din teritoriul naţional. Biserica devenea o instituţie de stat ca şi celelalte, fără vreun drept aparte. Asta însemna că o mare parte din proprietăţile funciare ce aparţineau Bisericii au fost trecute în proprietatea ţăranilor.
Un sfert din suprafaţa ţării era deţinută de Biserică
Conform calculelor făcute de istoricul Constantin C. Giurescu, Biserica deţinea în Principate o avere funciară enormă.
Astfel, în Muntenia, mănăstirile închinate aveau 1.127.386 de pogoane, ceea ce reprezenta 11,14% din suprafaţa arabilă, şi circa 9% din teritoriul rural. Mănăstirile autohtone aveau chiar mai mult – 16,55% din suprafaţa arabilă.
Laolaltă, închinate şi neînchinate, bisericile din Ţara Românească posedau 27,69%, adică mai mult de un sfert din suprafaţa rurală a ţării.
Situaţia stătea puţin mai bine în Moldova, unde mănăstirile deţineau 22,33% din suprafaţa rurală, mai puţin de un sfert.
În Muntenia, mănăstirile închinate mai aveau 584 de cârciumi, 246 de mori, 62 de băcănii şi 41 de hanuri. Fireşte, toate acestea generau venituri, care se scurgeau în buzunarele călugărilor greci.
În ciuda protestelor venite de la mitropolitul Moldovei, Sofronie Miclescu, şi din partea călugărilor greci, Cuza a stabilit şi un venit de 10% asupra reprezentanţilor bisericii şi tot ce ţine de aceasta. Protestele călugărilor greci erau de așteptat, ştiindu-se faptul că mănăstirile din Muntele Athos primeau fonduri de la mitropoliţii români încă din secolul al XVI-lea.
Cuza a mai interzis de asemenea şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, de către călugării cei lacomi de avere.
Călugării și preoții greci erau dealtfel obligaţi prin decret să restituie toate bunurile şi obiectele de cult Bisericii Române ce ţinea de stat. De exemplu, episcopul Filotei de la Buzău, ce stăpânea o avere considerabilă, rămase fără bunurile sale urmând a fi demis şi înlocuit din funcţie. Un lucru asemănător a păţit şi mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, pentru că a avut curajul să protesteze împotriva lui Cuza, urmând a fi demis şi el din funcţie şi trimis în surghiun la Slatina, la un alt exilat, pe nume Veniamin.
Cuza şi „hoţii” de călugări
Despre proasta părere avută de Cuza Vodă despre călugării greci a circulat şi o legendă. Reluată de ziarul „Facla”, în 1930, a fost reprodusă de Octav Gorescu în lucrarea „Văcăreşti mănăstire. Văcăreşti penitenciar”.
„Când Domnitorul Cuza s-a urcat pe tron”, spune legenda, „a rămas îngrozit de jafurile călugărilor ce-i momeau prin felurite meşteşuguri pe credincioşi ca să lase averile lor ca daruri mănăstirilor. Călugării trăiau aici ca în paradis. Pivniţele erau pline de vinurile cele mai delicioase, arhondăriile cu mâncările cele mai alese. Ei formau un fel de stat în stat şi nimeni nu le putea cere vreo socoteală despre ceea ce făceau.
Erau fără nicio milă faţă de cei nevoiaşi. Când un călător înnopta pe drum şi se oprea la poarta unei mănăstiri ca să ceară mâncare şi adăpost, era izgonit cu cruzime. Acei care adunau averi, speculând naivitatea credincioşilor, erau de-o zgârcenie extraordinară faţă de nenorocitul călător care implora cu lacrimi în ochi găzduirea peste noapte sau un blid de mâncare”.
Atunci, Cuza a pus la cale una dintre „excursiile” sale incognito. Deghizat în călător ostenit de drum, a bătut pe înserate la poarta unei mănăstiri, cerând găzduire. A fost refuzat. Mânios, domnitorul s-a întors în fruntea unui corp de oaste, care aştepta tupilat într-o pădure din apropiere. Cuza mai adusese cu sine şi o ceată de pungaşi. Tot alaiul a intrat în mănăstire.
„Domnitorul intră prin chilii şi înşfăcă pe fiecare călugăr de gât, scoţându-l afară şi introducând în locul lui un hoţ sau pungaş, însoţind această schimbare de persoane cu următoarele cuvinte: «Hoţi scot de aici şi tot hoţi introduc!»”. Astfel, unele mănăstiri au fost transformate în temniţe. Cel mai cunoscut exemplu este Văcăreştiul.
S-au opus vehement acestei reforme Rusia și Turcia. „Rusia era marea protectoare a călugărilor greci, care constituiau un instrument de influenţă a ei în întregul Orient ortodox”, explică istoricul Constantin C. Giurescu în Viaţa şi opera lui Cuza Vodă interesul curţii de la Petersburg faţă de problema mănăstirilor. Patriarhiile ortodoxe şi Athosul se aflau în cuprinsul Imperiului Otoman.
Motivele pentru care sultanul s-a plasat de partea călugărilor au fost sintetizate tot de Constantin Giurescu: „Poarta… apăra pe aceşti ierarhi – erau nu numai supuşi ai ei, dar şi un izvor apreciabil de venit, atât pentru vistieria statului, cât şi pentru demnitarii turci”. Austria, Prusia şi Sardinia au dezaprobat acţiunea Bucureştiului, dar nu atât de vehement ca Rusia şi Turcia.