Uneori ai impresia că un text are toate ingredientele. Poveste, emoție, oameni reali. Îl scrii convins că o să ajungă la lume și totuși când vezi cifrele îți dai seama că n-a trecut examenul. Articolul despre copiii din tren a fost unul dintre acele texte. Nu a mers nici pe departe cum au mers altele și atunci începi să te întrebi de ce.
Explicația cea mai simplă e și cea mai incomodă: algoritmul și, mai ales, noi. Pentru că rețelele sociale nu sunt altceva decât o oglindă a lucrurilor pe care alegem să le privim mai des. În perioada asta dacă deschizi telefonul peste tot dai de aceleași imagini: războaie, explozii, analize geopolitice, scenarii apocaliptice.
În comparație cu asta, povestea unor copii într-un tren pare aproape banală. Prea liniștită, prea aproape de viața noastră obișnuită. Nu are explozii, nu are titluri care să îți ridice pulsul. Și atunci algoritmul o împinge încet în jos, pentru că știe foarte bine că senzaționalul ne ține pe ecran.
Noi suntem de vină. Oamenii de rând, cu telefoanele în mână, care spunem că vrem povești simple, umane, dar care ne oprim de zece ori mai repede la o știre despre război, despre scandal sau despre ceva care pare să schimbe lumea. E o foame veche a omului pentru dramă, pentru spectacol, pentru acel sentiment că asistă la ceva mare, istoric.
De asta, uneori, poveștile mici pierd lupta. Nu pentru că nu sunt bune, nu pentru că nu spun ceva important, ci pentru că trăim într-o lume în care zgomotul e uriaș, iar liniștea are nevoie de mult mai mult noroc ca să fie auzită.
Paradoxul e că viața noastră reală nu seamănă deloc cu fluxul de știri pe care îl consumăm. Viața noastră e mult mai apropiată de acei copii din tren decât de fronturile despre care citim zilnic. Doar că, atunci când deschidem telefonul, alegem aproape instinctiv spectacolul. Pentru că, undeva în noi, există această foame de senzațional pe care nici algoritmul, nici presa nu au inventat-o. Ei doar au învățat foarte bine să o hrănească.
