Povestea lui Mădălin, plecat la numai 10 ani din România: „În Italia visam la fotbal dar am ajuns să îndrăgesc bucătăria”

Avea doar 10 ani când a plecat din România. După 15 ani petrecuți în Italia, în Germania și după ce a muncit deja prin multe țări străine, Mădălin Baciu s-a întors în orașul natal, în Roman, cu visul de a câștiga un leu cinstit, de a-și întemeia o familie, de a cunoaște cât mai mulți oameni și de a le găti cum a făcut-o pentru străinii care călcau pragul restaurantelor din lanțul hotelier Hilton.

Acolo, în Italia, ne va fi mai bine

La 10 ani, Mădălin Baciu nu a lăsat mare lucru în spate în România. Ba, spune el, din contra, la acea vârstă visa frumos la Italia și fotbaliștii ei de renume:

„Nu vreau să spun cuvinte mari, pentru cum eram la vârsta de zece ani, nu neapărat matur, dar eram conștient că mă duc la mai bine – părinții mi-au tot spus acest lucru, că acolo va fi mai bine decât ce e aici. Nu știam limba, nici eu, nici mama, iar tata știa câteva cuvinte tehnice pe care le folosea la muncă.

Când am ajuns prima oară acolo, fiind copil, când mă gândeam la Italia mă duceam cu gândul la fotbal – știam de echipa Italiei, care era campioană mondială, iar eu credeam că voi întâlni jucătorii de fotbal la fiecare colț de stradă, pe Maldini, pe Inzaghi… Dar desigur că nu era așa. Am ajuns într-un sătuc, într-o zonă industrială, cu oameni foarte în vârstă, 70-80-90 de ani. Români nu erau în zona aceea și i-am întâlnit mult după aceea, pentru că de obicei românii caută să lucreze în orașele mari, pentru că acolo se găsește mai ușor de lucru”.

- Continuarea după publicitate -

Mădălin a mers apoi la școală. Nu era foarte bucuros, pentru că visul său era acela de a juca fotbal

„Plecasem prin clasa a patra din România, iar acolo am terminat gimnaziul. În primul an în Italia țin minte că am făcut un curs de alfabetizare, nu aveam treabă cu celelalte materii, ci doar învățam limba italiană. Copiii italieni mergeau într-o clasă, iar eu intram într-o altă clasă, alături de alți copii străini din toate națiile de pe pământul ăsta, alături de români: pakistanezi, marocani, sârbi. Și mi-a prins bine acest curs, deși la început nu îmi plăcea, pentru că erau copii de români care nu își dădeau niciun interes să învețe, și am intrat în anturajul lor. La finalul anului, dădeam un test de limbă italiană, oral, în fața unei comisii, până când ei credeau că ai ajuns la nivelul corespunzător, ca să poți trece într-o clasă normală.

Au fost cazuri când m-au făcut ‘țigan’, asta însemnai pentru ei și foarte puțini știau și altceva despre țara noastră. Țin minte că primului italian cu care am stat de vorbă i-a venit în minte despre România numele lui Mircea Lucescu. Tot fotbal. Iar în zona în care stăteam eu, Brescia, Mantova, Parma – Mircea Lucescu era cunoscut, pentru că a și antrenat la Brescia, era cunoscut ca un mare antrenor”, povestește Mădălin.

Plecat de la o vârstă destul de fragedă, Mădălin vorbește limba română perfect, fără cuvinte împrumutate

Explicația îi vine imediat pe limbă: „Datorită părinților, în special mamei, pentru că au ținut foarte mult ca eu să vorbesc foarte bine românește. La școala din Italia nu poți ‘fugi’ de la ore. În primii ani trebuie să vină părinții să te ia de la școală, altfel nu ți se dă drumul acasă. În primii ani, profesorii te lasă un pic mai liber, ca să te vadă la ce materii ești mai bun și ca, apoi, după gimnaziu, să hotărăști, împreună cu familia, ce vrei să urmezi în continuare.

Când a trebuit să aleg liceul, tata necunoscând orașul – pentru că trebuia să mergem vreo 20 de kilometri față de locul în care stăteam -, am ajuns la un liceu cu profil real – matematică, chimie, materii la care eu nu am fost bun niciodată. Sunt lucruri pe care le ai sau nu le ai, iar eu nu le am, și nu îmi este rușine să o spun. Apoi, primul an de liceu m-au dus la o școală de lăcătuși-mecanici, la strung. Aveam ochelari mari de plastic de protecție, salopetă, șubler. Asta mă ducea cu gândul la scene din filmele «Liceenii», în care elevii trebuiau să repare piese în atelierul școlii. Acolo, după ce am stricat vreo patru strunguri, mi-au zis: ‘Tu în laborator nu mai intri!’”, spune Mădălin râzând, mândru de „nerealizarea sa”.

La școală, Mădălin spune că a avut o relație mai bună cu o profesoară de engleză, venită din Canada

Ea a fost cea care nu l-a lăsat să abandoneze studiile la care nu se pricepea: „Ea m-a sfătuit să nu plec în acel moment de acolo, ci să stau să termin anul școlar, pentru ca apoi să mă recomande unei școli private de bucătari – unde ea avea niște cunoștințe -, urmând a beneficia și de un fel de subvenții din partea statului italian”.

Școala de bucătari i-a surâs, pentru că de când era copil a gătit câte ceva. La îndemnul mamei – care, de altfel, fusese în România bucătăreasă -, dar și din nevoie: „Știam să gătesc, gătea toată lumea în casă la noi, iar eu găteam de la vârsta de șase-șapte ani – făceam ochiuri, cartofi prăjiți, am ars și perdeaua de la bucătărie. Asta era, eram lăsat singur acasă, îmi era foame, văzusem la mama cum făcea. Într-o vreme, când aveam muncitori în casă, eu le făceam de mâncare, cam arsă, dar asta era, mă mai uitam la desene animate, se mai ardea un cartof, dar oamenii nu spuneau nimic.

În România, mama lucra la bucătărie la căminul de copii, pleca devreme dimineața și îmi lăsa bilețele cu ce să mănânc când ajungeam acasă de la școală. Am păstrat acasă toate acele bilețele de la mama, într-un caiet la care țin foarte mult. ‘Dragă Mădălin, să fii cuminte, etc… să mănânci tot din farfurie, dacă poți să dai cu mătura…’. Le păstrez la fel cum păstrez și scrisorile dintre mama și tata, de pe vremea când el lucra în Israel, sunt lucruri de suflet cu o valoare inestimabilă”.

Ajuns în Italia, nu a mai gătit. Mama sa a gătit tot românește în casă: „Vorbea cu neamurile de acasă să ne trimită borș proaspăt, găină. Tata fiind măcelar – așa cum sunt mulți din familia lui – iar mama bucătăreasă, cred că a fost și un lucru care mi-a rămas din familie. Și așa am ajuns la școala de bucătari, dus de mânuță de profesoara mea de engleză din Canada de la celălalt liceu”.

Școala de bucătari a durat cinci ani

Mario spune că nu a terminat studiul cu nota maximă, dar nu pentru că nu știa meserie, ci pentru că este o fire impulsivă și se supăra dacă nu ieșea mâncarea cum și-ar fi dorit.

Școala i-a pus în față locuri de muncă, în Qatar, Dubai, dar erau departe de Italia: „A intervenit mama, care mi-a spus că nu voi pleca de lângă ea. Aveam 18-19 ani. Am rămas în Italia, pe cont propriu – mare greșeală! – și am început să îmi caut de muncă, în zonă. Am trimis CV-uri peste CV-uri. În perioada aceea, prin 2011, nordul Italiei era tare lovit de criză, din zece restaurante șase se închideau, iar cele care angajau nu angajau decât oameni din oraș. Nu am găsit de muncă”.

În Germania, cu o geantă și 70 de euro în buzunar

Mădălin s-a înțeles apoi cu părinții și a decis să plece în Germania. Nu știa limba. „Cu un șofer de tir, o geantă după mine și cu 70 de euro în buzunar, am ajuns în Frankfurt. Instinctiv, mi-am zis să găsesc un restaurant cu specific italienesc, pentru că acolo în mod sigur cineva va vorbi italiana. În maximum jumătate de oră mi-am găsit de muncă, la al patrulea restaurant la care am întrebat, unde am și rămas, cred că vreo doi ani – cazare, mâncare și bani frumoși.

La restaurant, un coleg care știa pe cineva ce lucra în cadrul lanțului de hoteluri Hilton i-a spus despre un post de ajutor de bucătar. A aplicat și a fost angajat. A lucrat prin intermediul lor în Germania, Elveția, Belgia, Danemarca, Italia și Franța. Acum, gătește pentru romașcani, în România, la City Pub.

Ce i-ai recomanda să mănânce unui străin care vine în România în zona ta, a orașului Roman?

„Dau exemplu Italiei, acolo unde, în orice regiune te-ai duce, fiecare dintre acestea are bucătăria ei specifică și italienii țin foarte mult la ea. La noi în România nu cred că este așa. Cred că la noi ar trebi să fie școliți bucătari care să expună bucătăria tradițională moldovenească – să nu gătească la fel ca la Sibiu sau ca la Craiova. Așa văd aceste lucruri, care cred că ar fi benefice și pentru turism. Un exemplu banal: ciorba rădăuțeană se mănâncă în toată România. Ar trebui accentuat specificul fiecărei zone. Nu ar fi bine, cu siguranță, din punct de vedere politic, dar din punct de vedere gastronomic cred că România ar trebui despărțită” susține Mădălin Baciu pentru Ziarul de Roman.