Flacăra olimpică traversează Italia: după ce a fost aprinsă pe 26 noiembrie la Olympia, Grecia, torța este acum în drum spre destinația sa finală: Milano Cortina 2026. Este purtată de sportivi și personaje importante din Peninsulă, care s-au remarcat în diverse domenii, mai ales prin angajamentul lor social. Se numesc „tedofori” și sunt aleși nu doar pentru ceea ce fac, ci și pentru ceea ce reprezintă.
Printre ei se numără Alexandru Cazzaniga, un antreprenor italian de succes, născut sub dictatura lui Ceaușescu, care va purta torța pe 3 februarie.
E o poveste care se întinde între două țări, România și Italia, două identități și un destin schimbat de o întâlnire întâmplătoare într-un avion, pe care v-o spunem în exclusivitate la „Rotalianul”.
L-am contactat telefonic pe Alessandro Cazzaniga, pentru a-l felicita pentru alegerea organizatorilor, de de a fi desemnat drept unul dintre purtătorii torței și pentru a-l ruga să ne povestească despre legătura sa cu România.
Cu entuziasm, își începe povestea, de la acel anunț din 7 noiembrie:
„Eram la serviciu și am primit un apel telefonic. Secretara mea a răspuns inițial, apoi mi-a pasat conversația. Am auzit: «Suntem de la Comitetul de Organizare al Olimpiadei din Italia și dorim să vă informăm că ați fost ales ca unul dintre purtătorii oficiali ai torței». A fost un anunț care m-a luat prin surprindere. O zi pe care nu o voi uita niciodată, o alegere care mă onorează și de care sunt mândru. Am fost mereu implicat în asistență socială, o vocație moștenită de la părinții mei. Dar nu am făcut-o niciodată pentru recunoaștere sau vizibilitate. Așa că a fost o surpriză și o bucurie să primesc vestea!”
Așa a aflat că, pe 3 februarie 2026, va purta flacăra olimpică de-a lungul etapei din Como a lungii sale călătorii prin Italia: torța va ajunge pe stadionul San Siro pe 6 februarie pentru începerea oficială a Jocurilor de iarnă.
În spatele zâmbetului deschis al lui Alessandro, al energiei pozitive și al entuziasmului contagios – imposibil să nu le auzi în voce – se ascunde o poveste demnă de un film.
Și haideți să facem un salt înapoi în timp alături de el. Alessandro Cazzaniga s-a născut în România în vara anului 1986, în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceaușescu. Numele său la naștere era Alexandru. Părinții săi biologici, foarte tineri și copleșiți de greutățile acelei epoci, l-au dus la orfelinat, în București.
Fragmente video și documentare din orfelinatele românești din acea epocă au făcut înconjurul lumii, dezvăluind condițiile teribile în care trăiau mii de copii: lipsiți de orice formă de afecțiune, lăsați să se legene singuri în pătuțuri, uneori legați, sedați pentru a-și păstra calmul, victime ale malnutriției, infecțiilor și abuzurilor.
Aici, Alexandru și-a petrecut primii patru ani și jumătate din viață, într-unul dintre locurile simbolice ale unuia dintre cele mai dure capitole din istoria recentă a României.
Punctul de cotitură a venit în 1990, în timpul unui zbor de opt ore de la Mumbai către Italia.
„Destinul meu a început să se desfășoare în timpul unui zbor de opt ore de la Mumbai spre Italia, în 1990. Părinții mei, un cuplu de italieni fără copii, se întorceau acasă după o călătorie de afaceri. Erau foarte puțini oameni în acel avion”, spune interlocutorul nostru.
O călugăriță, maica Maria Tereza, s-a așezat lângă Giovanna, ce avea să devină mama adoptivă a lui Alexandru. Încep să vorbească, iar călugărița povestește despre situația dramatică din orfelinatele românești, care a început să fie cunoscută după căderea regimului.
Din acea conversație se naște un gând care va schimba pentru totdeauna multe vieți: adopția.
Giovanna este judecător fiscal, o femeie puternică, la conducerea uneia dintre cele mai importante firme de contabilitate din regiunea Brianza, nordul Italiei.
Soțul ei, Sergio Cazzaniga, este un antreprenor important în nordul Italiei, cu o lungă istorie de implicare politică ca și consilier regional la Milano în domenii cheie precum economia, munca și cooperarea.
După acel zbor de opt ore, cuplul s-a activat rapid, îndreptându-se spre România, la sfatul surorii Maria Teresa. Și acolo, la București, s-au împletit destinele mamei Giovanna, al tatălui Sergio și al micuțului Alexandru.
Astfel, pe 25 februarie 1991, Alexandru a devenit oficial parte a familiei Cazzaniga. Avea patru ani și jumătate. A fost unul dintre primii copii din orfelinatele românești adoptați în Italia.
„Încă mă gândesc și astăzi: dacă nu ar fi existat acel zbor de opt ore, dacă locurile ar fi fost atribuite diferit, unul mai în față sau unul mai în spate… mama nu ar fi vorbit cu suor Maria Tereza și eu, cine știe unde aș fi ajuns…” ne spune Alexandru. Maica Maria Tereza avea să devină și nașa lui, o figură mereu apropiată inimii familiei sale.
Alexandru, sosit la Milano la o vârstă foarte fragedă, a descoperit o țară nouă, o limbă nouă, dar mai ales, pe măsură ce a crescut, sensul profund al cuvântului familie.
„Da, am amintiri din orfelinat. Mai ales întunericul. Când am ajuns în noua casă, părinții mi-au povestit că aveam dificultăți. Nu dormeam în pat; mă simțeam mai bine pe jos. Nu eram obișnuit cu jucăriile; eram curios în legătură cu ele, dar mi-era frică să le ating.”
Din respect pentru originile sale, părinții adoptivi au decis să nu-i schimbe numele. Chiar și în documentele oficiale, Alexandru rămâne Alexandru. „Au vrut să-mi păstrez identitatea. Conform legii, ar fi putut să-mi schimbe numele, dar nu au făcut-o.”
A urmat o copilărie liniștită, construită cu dragoste, răbdare și o rețea de sprijin formată din medici, psihologi, profesori, preoți, vecini și prieteni.
Alexandru a crescut fără traume, cu o perspectivă pozitivă asupra vieții:
„La școală, eram plăcut de toată lumea. Pe atunci, nu existau rețele sociale, nu exista bullying ca astăzi. Colegii mei mă iubeau. Gabriele, un coleg de-al meu la școala primară, a scris chiar și un eseu despre mine și povestea mea”.
Legătura cu România nu a fost niciodată ruptă:
„M-am întors în România la 18 ani, apoi la 25, 29 și 35 de ani. Prima călătorie, imediat după ce am împlinit 18 ani, a fost foarte emoționantă: o descoperire a rădăcinilor mele. Am mers la orfelinatul unde am crescut și am întâlnit-o și am recunoscut-o pe directoare. Am chiar și o fotografie cu ea.”
Astăzi, Alexandru este un profesionist de succes, se ocupă de topografie și e un tânăr antreprenor, activ în afacerea familiei.
Dar mai presus de toate, e profund dedicat voluntariatului social. De peste zece ani, lucrează cu organizația „Croce Bianca” din Cesano Maderno.
În fiecare marți seară, se află pe străzile din Milano alături de City Angels, „Îngerii voluntari:, pe jos sau conducând o dubă, aducând mâncare, haine și bunuri de primă necesitate persoanelor fără adăpost. De asemenea, este cofondator și membru activ al Lions Club din Cesano Maderno și Brianza de Vest.
L-am întrebat dacă a văzut imagini din orfelinatele din România înainte de 1989:
„Da, am văzut imaginile, copii abandonați sorții lor. Și îmi dau seama ce mare oportunitate, sau noroc, sau destin am avut. Când merg cu Îngerii Orașului să-i ajut pe cei fără adăpost, mă revăd pe fețele lor, în ochii lor. Am avut ocazia să ajung de cealaltă parte, datorită unei întâlniri întâmplătoare într-un avion.”
Dorința de a-și cunoaște părinții biologici nu l-a părăsit niciodată, dar nu este o căutare dureroasă sau obsesivă.
„Dacă aș fi în fața mamei mele biologice, i-aș spune că îi înțeleg. Erau tineri, în jur de 25 de ani. Au fost atât de multe dificultăți; poate că nu vedeau un viitor posibil. Cred că dacă m-ar fi putut ține, ar fi făcut-o. Nu i-aș vorbi cu reproș. Poate că ar fi putut rezista puțin mai mult, asta e sigur. Astăzi ar avea în jur de 65 de ani, sunt încă tineri. Mamă, i-aș spune, ai făcut ce ai putut. Poate, dacă ai fi rezistat puțin mai mult, m-ai fi putut vedea crescând.”
România, pentru Alexandru, este astăzi o țară conștientă de propriile resurse:
„Este o țară care merge înainte, tenace și curajoasă. Ar putea deveni un exemplu pentru Europa. Valoarea României este recunoscută și la nivel european.”
El menține legături cu comunitatea românească din Lombardia și ne mărturisește o dorință simplă, dar profundă: «Aș vrea să învăț limba românească».
Cât de departe a ajuns, de la întunericul orfelinatului la căldura și prestigiul torței olimpice! O recunoaștere binemeritată, dar primită cu modestie, recunoștință și un sentiment de tristețe ascuns de un gând. Mama sa, cea care l-a crescut și i-a insuflat valorile pentru care a fost numit purtător de torță, nu va mai fi acolo să-l îmbrățișeze și să-l urmeze! S-a stins din viață cu câteva luni mai devreme, în 2025.
Alexandru îi va dedica chiar ei parcursul său de purtător de torță, așa cum a scris într-un mesaj emoționant pe rețelele de socializare:
„La șapte luni de la trecerea ta dincolo, mamă, timpul nu mi-a șters durerea, ci a transformat-o. Nu mai este doar o absență, este o prezență tăcută care trăiește în gesturile mele.”
„Când voi purta Flacăra Olimpică, marți, 3 februarie 2026, mă voi gândi doar la tine. Tu ești adevărata mea flacără, cea care va continua să ardă în inima mea.”
Dar cine sunt purtătorii torței, tedoforii? Și de ce contează atât de mult poveștile lor?
Purtătorii torței sunt personaje invitate să poarte torța olimpică de-a lungul unui traseu simbolic care trece prin diferite orașe, comunități și teritorii.
Nu sunt doar sportivi sau oameni celebri. Alături de mari figuri sportive, Comitetul Olimpic selectează cetățeni obișnuiți care s-au remarcat prin angajament social, solidaritate, inițiative culturale sau povești de viață inspirate.
Fiecare dintre ei călătorește o distanță scurtă, dar împreună construiesc un lanț uman lung care unește o țară întreagă până la stadion pentru ceremonia de deschidere.
Un număr de 10.001 purtători de torțe au fost selectați pentru Jocurile Olimpice de iarnă Milano-Cortina 2026.
