Poezia zilei: „Viața” – Mihai Eminescu

Eminescu cumpărase un caiet cu lacăt în care să treacă „pe curat”, creațiile care îl mulțumeau, cele pe care le simțea împlinite, fără cusur. L-a purtat cu el îndelung, prin călătorii, trăsuri, odăi, cufere, filele caietului au rămas însă complet albe. La toate poeziile sale, marele poet, deosebit de exigent cu sine insuși, ar mai fi schimbat un cuvânt, o rimă sau măcar o virgulă. Chiar și în ziua morții, avea în buzunar o variantă modificată a poeziei „Stelele în cer”. Alături de aceasta, a fost găsită scrisă și poezia „Viața”.

Viața

Când aud vreodată un rotund egumen,
Cu foalele-ncinse şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?.”

Noaptea scânteiază cu-a ei mii de stele,
Varsă raze slabe pasurilor mele,
Ulicioara-i strâmtă şi, din ziduri vechi,
Vorbe, râs şi plânset sună în urechi;
Glasuri rătăcite trec prin geamuri sparte
Şi prin uşi închise, prin zidiri deşarte.

Colo, lângă lampă, într-un mic ietac,
Vezi o fată care pune aţă-n ac;
Faţa ei e slabă de-o paloare crudă,
Ochii ei sunt turburi, pleoapele asudă,
Degetele repezi poartă acul fin:
Ea îşi coase ochii într-un tort de in;
Vânătă-i e buza, lipsită de sânge,
Ochiul ei cel turbur nu mai poate plânge.

- Continuarea după publicitate -

La ce oare dânsa s-a născut pe lume,
O sărmană frunză pe oceanu-n spume,
O sărmană umbră, orfană şi slabă,
De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă?
Din zori până-n noaptea neagră şi târzie
O vezi printr-o albă perdea străvezie
Cum mereu lucrează… ş-abia pâine goală,
Frig şi insomnie, lacrimi şi boală.
Tot ce-n astă lume mai poate pricepe
E că de-ncetează lucrul… foamea-ncepe.

Negustoru-şi pune pânzele-nainte,
Lucrul scump şi harnic unor ceasuri sfinte,
El are briliante pe degete groase
Din nopţile celor care pânza-i coase;
Desface ducesei, c-o galantă grabă,
In cusut în lacrimi de o mână slabă:
Pânze moi în care se ţesură zile,
Vederea şi somnul sărmanei copile,
Albe ca zăpada ce cade în fulgi;
Dar, cum sunt cusute, sunt bune de giulgi.

Când îţi trec prin minte acestea, copilă,
Te uiţi în oglindă şi îţi plângi de milă:
Vrei s-o vezi chiar bine, s-o ţii bine minte
Pe nefericita, dulce şi cuminte,
Fără nici un reazem, care nu aşteaptă
Decât moartea care singură e dreaptă…

În această viaţă de mizerii plină
Singura-i amică este o albină,
Rătăcită – ce ştii cum – în strada veche.
Glasul îi pătrunse la a ei ureche,
Deschizând fereastra, să intre o lasă
Între flori să doarmă şi să-i stea în casă.
Se iubiră cele două proletare:
O insectă-umană, una zburătoare.

Fata stând pe gânduri, vesela albină
Cu galanterie de buze-i s-anină,
Ca şi când i-ar zice: „Au nu ştii tu oare
Cum că a ta gură-i cea mai dulce floare?
Căci tu eşti frumoasă, chiar ca şi o sfântă,
Ochiul tău cel dulce şi umbrit mă-ncântă”.

*

Într-o zi, copila moare: se-nţelege,
Moartea numai ştie mâinile să lege.
În sicriu au pus-o. Faţa ei cea trasă
Era adâncită, însă tot frumoasă.
I-au pus flori pe frunte… Corpul ei cel fin
Ce nobil transpare din giulgiul de in!
Fereastra-i deschisă: primăvara plină
Pătrunde printr-însa; dar biata albină
În câmp nu mai fuge, ci-mprejur se poartă,
Încunjură capul şi guriţa moartă;
Ea zboară aproape şi tot mai aproape,
Şi vrea cu amica-i deodată s-o îngroape…

Deci când se întâmplă s-aud vreun egumen,
Cu foalele-nchise şi obrazul rumen,
Povestind că viaţa e calea durerii
Şi că pocăinţa urmează plăcerii,
Mă întreb: „Acesta poate ca să ştie
Cum este viaţa, cum cată să fie?”

Mihai Eminescu