Poezia zilei: „Mântuire” – Iulian Cirimbei

Mântuire

Nu ne da, Doamne, strivitoare cruce,
Atât cât omu-n spate poate duce.

Ca o armată ascunsă în tranșee,
Surori într-o eternă înfrățire,
Trăindu-și viața ca pe o apnee,
Pândind momentul optim să respire,

Acești soldați din trupe neostile
Copiii și-i mai mângâie în poză,
Nenumărându-și viața-n ani și zile,
Ci-n lacrimi și în crize de nevroză.

Batalioanele badantelor române,
Un grup de oameni aspru ponegrit,
Devin încet și sigur, cum se spune,
Doar amintiri și sursă de venit.

- Continuarea după publicitate -

Mărșăluind prin țări îndepărtate
Ca legendare legiuni străine,
Uităm că ele au mereu dreptate,
Armate de sisife feminine.

De acasă toți le ceartă telefonic
Că se vorbește rău în contul lor,
Când ziariști, în modul lor ironic,
Prezintă cazuri la televizor.

Mereu blamate ca femei ușoare,
Cu ochii triști ca văduve de un an,
Își șterg identitate și onoare,
Convinse că vor pune ban pe ban.

Iar în jertfirea lor mănăstirească,
Trăind închise ca de vii zidite
Se chinuie în taină să plătească
Factura unor vise împlinite.

Copilul ce-a făcut o facultate,
O casă nouă cum nu-i alta în sat,
Sau toată zestrea fetei măritate,
Sau Dacie Logan pentru băiat.

Își cumpără din tot ce văd, puține,
Se-mbracă fără stil și demodat
Cu haine dăruite de vecine
Sau de persoane unde au lucrat.

Un scut uman de toți considerate,
În contrasens acestor mari remize,
Au suferit de dor, înstrăinate,
Ca noi să rezistăm prezentei crize.

Tăcute doamne, simple, îngrijite,
Care-au uitat ca sunt de fapt femei,
Se luptă cu o lume de ispite,
Fidele personalelor idei.

Puternice, își țin în frâie focul,
Știind că de-încetează a chinui,
Se vor opri și rostul, și norocul
În casa lor și-n felul lor de-a fi.

Considerate-n ultimă instanță,
De soții lor cu acte de șomaj
Ca ultime rezerve de speranță,
Administrate într-un mic dozaj.

Iar ele, neînfricate amazoane,
Fragile ca hârtia de ziar,
Duminica, când se-ntâlnesc la slujbă,
Își varsă reciprocul lor amar.

Își povestesc din tot ce li se-ntâmplă,
Mărturisind plângând că ar pleca,
Le-încurajează mângâieri pe tâmplă
Când împreună stau la o cafea.

Și caută-n nopțile-nstelate
Un semn dinspre cereștile genuni,
Credința strânsă-n mâinile adunate
Și-o varsă-n cartea lor de rugăciuni.

Pe neștiute căi, Divinitatea,
Prin stele căzătoare dând de știre,
Le va șopti că toată chinuirea
Este de fapt un fel de mântuire

Nu vreau s-ating prea delicate coarde
Vorbind de ele ca de lucruri sfinte,
Dar au trimis acasă miliarde
Și țara au împins-o înainte.

În schimb primesc doar bârfe și durere,
Politica e-un lucru „special”,
Dovada? Chinuita lor avere
E parte din bugetul national.

Ar trebui lăsată răutatea,
Suntem un neam degeaba supărat,
În cinstea lor schimbând societatea
Într-un profund și bun matriarhat.

Armatele badantelor române,
Neveste, mame, rudele cuiva,
Îmi cer în fața voastră iertăciune
Dacă vreodată v-a jignit ceva.

Vă spun la toate, un unic „sărut mâna”
Că v-ați sacrificat din grija noastră,
Vă mulțumesc și pentru totdeauna
Mă vă voi adresa cu dumneavoastră.

Iulian Cirimbei