Nichita Stănescu, 87 de ani de la nașterea celui mai mare poet modern al neamului nostru

„Eu nu prea cred că există poeți, cred că există poezie”, afirma cel mai mare poet modern al neamului nostru care, în primul rând, era un cunoscător al limbii române.

El grăia: „Știu de 7 ori limba română, sunt poliglot de limba română și știu de 20 de ori limba poezească și am tendința de a o perfecționa, de a o face lucioasă, de a o face perfectă. Ori, perfecțiunea nu are de-a face cu arta. Am și scris odată că după ce faci un cub perfect trebuie să-i zdrobești un colt, ca să se mire toți de ce nu e perfect acel cub, ce perfect ar fi el dacă n-ar avea zdrobit un colț… Dacă el ar fi perfect, nimeni nu l-ar băga în seamă. Perfecțiunea nu atrage atenția.”

Probabil de aceasta nu a fost perfect Nichita Stănescu, născut în Ploiești la data de 31 martie 1933. Marele nostru poet a fost acuzat că ar fi dus o viață boemă, uitând mulți că el este renovatorul poeziei românești, aducând mai mult conținut poeziei contemporane, dând formă acesteia și eufonie. Remarcat de critica literară și invidiat de poeții contemporani,  Nichita nu s-a înrolat în structura comunistă de atunci, trăind modest într-un apartament. Deci nu a beneficiat de favorurile ce le-au avut alți poeți ce au elogiat Epoca de Aur.

Poezia lui este un spectacol la care cititorul asistă cu admirație cum poetul întinde „o mână, care-n loc de degete are cinci mâini, care-n loc de degete au cinci mâini, care în loc de degete au cinci mâini”, totul pentru a pipăi lumea și a reda nebănuitele sale trepte spre adevărata poezie, trepte pe care le urcăm cu toții când îi citim poemele. Când se citește Nichita Stănescu înțelegem de ce „poetul nu are viață personală, viața sa este praf și pulbere”. Probabil praf și pulbere a fost viața lui Nichita Stănescu, stins prematur dintre noi, la vârsta de 50 de ani, în deplină maturitate poetică:

„Salut! Murim!

Se izbucnise piatra în praf și pulberi fine ,

Iar cerul se tăiase în două înspre jos

Și soarele din infinit spre infinime,

Răgea umbros!

Salut! Murim!

În timpul ăsta scurt, când eu te strig, când tu mă strigi ,

Și încă ne mai răsucim,

Atâta-ți spun, atâta zic:

Salut! Murim!”

Poezie de NICHITA STĂNESCU.

Cel mai mare omagiu adus poetului este să-i citim poeziile, pentru că acest poet nu trebuie numai citit, ci studiat și înțeles mesajul său poetic.

Mălăescu Dan