Monica Locatelli – badanta română și originile ei italiene: „acasă” e un loc din inima noastră

În prima jumătate a secolului trecut, România a reprezentat o adevărată atracție pentru emigranții italieni. În mai multe perioade, au avut loc fenomene migratoare din Italia către România, ajungându-se ca în 1935 în România să fie înregistraţi 60.000 de cetăţeni italieni. Ultimul flux migrator a avut loc în primii ani ai celui de-al doilea război mondial, când mii de persoane căutau să se refugieze în ţara noastră din Italia lui Mussolini.

Italienii puteau fi întâlniţi în marile aglomerări urbane ca antreprenori, unde au participat la construirea unor mari edificii în Bucureşti, Ploieşti, Câmpulung-Muscel, Craiova, Galaţi, Suceava, Iaşi, Sinaia, Timişoara, Târgovişte, Piteşti, Sibiu, Braşov şi alte localităţi. Au lucrat la drumuri şi poduri, şosele, căi ferate, aducţiuni de apă, viaducte, dar şi fântâni, biserici, monumente funerare, bănci, şcoli.

Unul dintre aceștia a fost și Giovanni Locatelli, italian originar din Bergamo, care, în anii celui de-al doilea război mondial migra în România. Inginer de profesie, Giovanni, la fel ca ceilalți italieni veniți în țară la noi pentru a-și găsi de muncă, a făcut ceea ce știa el cel mai bine și pentru ce era pregătit: proiectare. Astfel, italianul a participat la proiectarea de numeroase poduri de cale ferată, una dintre lucrările sale care mai există și astăzi fiind podul de peste râul Prahova.

La scurt timp după sosirea în România Giovanni o cunoaște pe Zamfira, o fată simplă, de la țară, tare frumoasă, pe care italianul, îndrăgostindu-se nebunește de ea, nu a așteptat prea mult ca să o ceară în căsătorie, cei doi stabilindu-se împreună undeva prin județul Dâmbovița. Războiul s-a terminat, bombardamentele au încetat, iar cei doi au avut împreună copii, care la rândul lor le-au dăruit mai mulți nepoți frumoși. Una dintre aceștia este Monica Locatelli, fată simplă de la țară, frumoasă, la fel ca Zamfira, bunica ei, la fel ca Giovanni, italianul mândru și chipeș care a ales să își trăiască restul zilelor alături de noua sa familie, pe tărâm românesc.

Doar că istoria, răzbunătoare cum o știm, nu a stat cu mâinile în sân iar soarta, cu ironia ei amară, a făcut ca Monica să trebuiască să plătească tribut destinului la rândul său, fiind nevoită în 2010 să ia drumul străinătății. Și iat-o emigrând cu o valiză în mână spre Italia, țara de unde se îndreptase spre România cu vreo 75 de ani în urmă bunicul ei, în căutarea unei vieți mai ușoare și a unui trai mai bun. Două timpuri, două destinații diferite, doi oameni, bunic și nepoată, aceleași trăiri și emoții, aceleași nevoi și aceleași sacrificii.

- Continuarea după publicitate -

Îi unește legătura de sânge dar și dragostea pentru pământul românesc, pentru că Monica, de 6 ani la Treviso unde lucrează ca asistentă familiară, nu contenește să se gândească cu nostalgie la locurile natale, nostalgie care îi macină sufletul însingurat dar pe care o trăiește cu zâmbetul pe buze și pe care ne-o descrie printr-o scurtă povestire:

„O zi de mare sărbătoare în Italia! Zi festivă națională… eu, o româncă oarecare aici, azi, cu o zi de liber, pe care habar nu are cum să o petreacă.. Simpatică situație ar zice cineva, ai un timp liber doar pentru tine, folosește-l din plin! Dar cum?! Pare simplu și frumos dar nu este… Cel puțin pentru mine este dificil să construiesc ad-hoc acest frumos! Și-atunci, mă arunc în necunoscut cu ceea ce ar trebui, cred eu, să mă facă să mă simt bine… La ce se gândește românașul nostru, cu vârsta de peste 40 ani când spune bine? Ei bineeee…fără voie ne gândim la ceva bun de mâncare… Și chiar de nu îmi e foame, intru în primul supermarket și mă învârt 30 de minute, privind rafturile. Din motive lesne de dedus, îmi cumpăr o cutie de ton în suc propriu, dar… nah, e sărbătoare azi și cu oarecare remușcări privesc bancul gastronomic și îmi comand 100 de grame de sunculiță feliată. Satisfăcută, mă gândesc că trebuie pâine, iar cum grisinele sunt în ofertă azi și îmi și plac, îmi iau fără să mai stau pe gânduri un pachet. Acum, mă învârt indecisă încă 20 de minute să pot decide între apă și o cutie de bere, iar în final, descopăr că azi e în ofertă berea, deci pun în coș și una și alta. Perfect! Merg la casă cu gândul că pot să îmi conced acest festin, dar îngheț în fata totalului… 6,50 euro! Păi nu-i mult, dar parcă nici puțin nu este! Verific biletul de casă de două ori sub privirile curioase ale vânzătoarei, îi zâmbesc un pic stingher și în glumă o întreb dacă știe pe cineva care ar împarți această cină cu mine, ținând cont că prietenii nu sunt de vânzare  ca să-mi fi putut cumpăra unul și nici atât în oferta supermarketurilor. Mă privește uimită și îmi surâde larg, replicându-mi cu simpatie, că prieteniile nu se leagă în supermarket și chiar de ar fi așa ei, azi, nu au nimic în ofertă de acest gen. Buuun, dar ceea ce pe mine mă îngrijorează cu adevărat, nu este cine îmi poate fi alături, ci unde pot mânca fără să îmi privească toți trecătorii în farfurie. Ei, dar am găsit! În parcul spitalului care este foarte aproape și sincer eu îl găsesc autentic și minunat. Pare o pădure în miniatură, e liniște, e foarte curat și în același timp totul pare atât de sălbatic… copacii, verdeața, păsările, peștii, insectele, toate sunt lăsate să își parcurgă nestingherite propriul lor ciclu de existență. Câteva alei pietruite, punți de lemn peste firul de apă care alimentează câteva mici lacuri cu pești și țestoase, bănci de lemn aruncate la-ntâmplare în umbra secularilor copaci. E perfect! Intim, liniștit, un loc unde poți fi tu indiferent cine, cum și de unde ești. Am mâncat conserva de pește cu grisine și doar vreo două felii subțiri de sunculiță, pentru că restul, din greșeală, l-am scăpat pe jos. Ei bine, nu-i nimic, mă gândesc la mama, poate îi e foame… Offf… Plec în căutarea unui coș de gunoi gol. O pereche de tineri, doi de ‘el’, mă întreabă dacă pot să le fac o fotografie cu celularul lor. Le zâmbesc amabil și le fac fotografia, la care unul dintre ei mă întreabă cum se zice ‘mulțumesc’ în limba mea. Pfff… Dar eu nu zisesem nimic, nu scosesem un cuvânt, deci curioasă îl întreb de unde a dedus el că nu sunt italiancă? Oricum nu contează răspunsul său, doar singură întrebarea spune totul. Le fac poza și plec zicând ‘caro mio, tutto il mondo è paese.’ Autoironic zic, că toată lumea e o țară și oriunde ne-am afla e tot casa noastră. Dar nu e așa, știu că nu e așa, aici nu-i nici țara și nici casa mea, conserva mea de pește mâncată cu grisine în parc, pe o bancă, îmi dă dreptate. Casa mea o port în sufletul meu, aici este poate doar viața mea, atât, acel timp mai mult sau mai puțin al meu asupra căruia pot decide, unde, cu cine și cum să îl trăiesc! Sau poate nu… mai bine mă întorc ‘acasă’, care, de fapt nu e ‘acasă’ a mea.” (M. Locatelli)