Mărturii din Italia care unesc inimile: bucuria unei familii și omagiul unei plecări premature

O sâmbătă a bucuriei sfinte, bucurie ce se naște dintr-o uniune la fel de sacră: cea dintre soț și soție, uniți prin Sfântul Sacrament al Căsătoriei. O bucurie care parcă se atingea cu mâna, bucuria strălucitoare a ochilor și a chipurilor celor doi soți care au dat mărturie despre cum e viața în familie, peste hotare: soții Iosif-Cristinel Neculăeș și Loredana Ișvanca, mai bine cunoscuți de către comunitatea catolică românească din Torino drept Cristi și Lore. Cu inima plină de emoție pentru ei, comunitatea din Torino s-a strâns în jurul emițătoarelor (mulțumim pe această cale postului de radio Ercis, dar și televiziunii Angelus) pentru a parcurge împreună mărturia lor de o viață: familie creată, unită și crescută pe pământ străin. Și mulți dintre noi s-au regăsit în această mărturie de viață, în experiențele acestui cuplu care l-a pus întotdeauna pe Dumnezeu în centrul vieții lor, o viață în care rugăciunea își are rolul principal, cu puterea de a transforma, de a transfigura momente de cumpănă, de durere, de boală, de neputință sau nevoi, materiale sau spirituale, cu speranța că împreună (ca și soți, dar mai ales împreună cu Dumnezeu), în familie, totul poate fi depășit.

O familie pe cât de obișnuită, pe atât de importantă pentru comunitatea noastră, dar și pentru vecini sau colegi de muncă. Cristi, onest, muncitor, săritor, șugubăț (am avut confirmarea că și consătenii așa și-l aminteau), întotdeauna disponibil și atent nevoilor aproapelui, prezență neobosită în mijlocul comunității.

Lore, proaspăt absolventă a Facultății de Religie după cinci ani de studiu intens, în paralel cu locul de muncă, catehistă, coristă, lector în mijlocul comunității, dar și soție și mamă a doi copii minunați: Alexandru și Roxana, 20 și respectiv 15 ani.

Împreună, în ultimul an, Cristi și Lore s-au implicat și în pregătirea logodnicilor pentru căsătorie.

Împreună, au învățat să își clădească casa și familia pe stâncă, evitând nisipurile mișcătoare ale culturii occidentale, nisipuri care farmecă din ce în ce mai mult societatea actuală. Împreună au învățat importanța cultivării iubirii și a respectului în familie unul față de celălalt și față de copii, prin gesturi mici, dar care rup rutina zilelor obișnuite: dacă „te iubesc”, „ai grijă de tine”, „cum te simți”, „mulțumesc”, „suntem în mâinile Domnului” sunt expresii normale care pot fi auzite mereu la ei, „mergem la un film” sau „hai să ieșim împreună la o plimbare” sau poate chiar un prânz la sushi (după zisa părintelui Felician Tiba, acel faimos sushi a cărui capitală este la „Sușiava”^_^) sunt liantul care „împing” familia mai departe.

În sâmbăta în care comunitatea catolică românească din Torino își plângea un frate, plecat prematur din mijlocul nostru, Ciprian Frâncu, care lasă în urma sa pe soția Liliana și copiii Leonardo, Alexandra și Riccardo, răspunsul la una dintre întrebările făcute în timpul conferinței de la Hălăucești, „Cum e viața de familie în străinătate?” își găsește răspunsul în discursul de adio pe care Leonardo l-a pregătit pentru tatăl său:

«Când mama m-a sunat să-mi spună că  tatei i s-a făcut rău, nu am putut să cred. Pentru mine, tata a fost întotdeauna o stâncă: mereu prezent, mereu puternic, mereu acolo când aveai nevoie. Nu doar pentru mine, ci pentru toți cei din jur. În aceste zile, am primit multe mesaje de susținere, și toate vorbesc despre același om: un om bun, un om sincer, care a știut să se facă iubit, respectat și apreciat de toți cei care l-au cunoscut.

Sunt recunoscător pentru legătura specială pe care am reușit să o construim în ultimii ani. Vorbeam din ce în ce mai mult și aveam conversații tot mai profunde. Îmi pare rău că nu am descoperit mai devreme această apropiere sau că nu a avut timp să dureze mai mult.

Aveam multe planuri împreună. Tata era mereu parte din viitorul meu. Mă gândeam cum ar fi fost să-i pot arăta diploma mea de absolvire, care pentru el și pentru mama ar fi fost, știu sigur, recompensa tuturor sacrificiilor pe care le-au făcut pentru noi în toți acești ani. Visam ca într-o zi, când îmi voi construi casa mea, tata să fie acolo, să lucrăm împreună, să-mi fie alături, așa cum a fost mereu. Eu nu am plecat devreme de acasă, cum ai plecat tu la timpul tău, dar poate că e mai bine așa, pentru că am putut petrece mai mult timp cu el și cu mama, iar acel timp rămâne o comoară pentru mine.

Vreau să-i mulțumesc din suflet pentru cât a fost de prezent în viața noastră. Pentru cât a umblat cu mine la toate meciurile mele de fotbal, pentru cât s-a implicat în activitățile mele și ale fraților mei, cu Alexandra, cu Riccardo, de la oratoriu la toate drumurile, concursurile, activitățile lor. A fost un tată dedicat, implicat, fără odihnă.

În ultimii ani, mă însoțea adesea și la aeroport. Mă încuraja să călătoresc, să profit de toate oportunitățile, pentru că el și mama nu au avut parte de acest lux. Se bucura sincer pentru fiecare plecare a mea și mi-ar fi plăcut tare mult să-i pot duce într-o vacanță adevărată, așa cum ar fi meritat, doar pentru ei.

El și mama, din nimic, au construit foarte mult. Au creat o familie mare, unită și iubitoare. Ne-au oferit, prin exemplul lor, o moștenire de valori solide, adevărate, care ne vor însoți pentru tot restul vieții.

Tata, îți promit că voi avea grijă de mama, de Alexandra și de Riccardo. Vom merge înainte, chiar dacă ne-ai lăsat un gol imens în inimă. Poți să te odihnești în pace. Știm că de acolo, de sus, ne vei veghea și vei rămâne pentru totdeauna parte din noi.
Mulțumim, tata. Te iubim și nu te vom uita niciodată.»

Odihnește-te în pace, fratele nostru Ciprian! Comunitatea catolică românească din Torino, ca o mare familie, se va strânge în jurul familiei tale, după exemplul dat de familia Neculăeș-Ișvanca și de toate celelalte familii „clădite de stâncă” aici, pe meleaguri străine, unde s-a reușit în a se crea acea „pânză de păianjen”, acea reţea de socializare și de ajutor reciproc, material și spiritual, pe care le-am cunoscut de mici, acasă.

Mulțumind Episcopiei de Iași pentru atenția deosebită pentru comunitățile din diaspora, preasfințitului Petru Sescu care ne-a onorat cu prezența constatată în ultimii ani, dar și cu multe încurajări și cuvinte de laudă, ne dorim să reușim să ducem ștafeta mai departe, indiferent în ce colț de lume ne-am afla, nu doar prin cuvinte (așa cum a spus și Cristi: „aș fi vrut să spun mult mai multe, dar atât…am reușit!”) ci mai ales printr-o mărturie de viață creștină, mândri că suntem români și că avem rădăcini solide, pentru a putea fi ceea ce și Papa Leon al XIV-lea își dorește pentru familii:«Familiile sunt cele care generează „viitorul popoarelor”, pentru că ele pot fi „un semn de pace pentru toți, în societate și în lume”.»

Tatiana Ghiurca

RIP Ciprian Frâncu (17.12.1974 – 31.07.2025)