Prin toată gălăgia și haosul știrilor pe care le văd în presa italiană, una mi-a atras în mod special atenția și nu-mi mai iese din minte: la Cinisello Balsamo, lângă Milano, un nou-născut a fost găsit abandonat în stradă. O femeie care își plimba câinele i-a auzit plânsul și a chemat ajutoare. Copilul este acum îngrijit la spital, iar eu, ca părinte, mă înfricoșez numai când încerc să-mi imaginez scena. Un copil care încă nu știe să facă altceva decât să plângă a trebuit să se facă auzit ca să fie salvat. Când am devenit atât de răi? Cum ajunge un om să lase în urmă un nou-născut și să plece, știind că acolo rămâne o ființă care nu se poate apăra de nimic?
Avem gura plină de familie, de credință și de respect pentru viață, dar asemenea știri ne arată cât de puțin valorează vorbele când un copil ajunge să depindă de norocul că cineva trece pe strada potrivită. Nu știm încă cine l-a abandonat și în ce împrejurări. Să fie cercetate, să fie înțelese, să răspundă cine este responsabil, dar să nu ajungem să îngropăm gravitatea gestului sub explicații. Copilul nu are nicio vină și nu trebuie să plătească pentru nimic din ce li se întâmplă adulților.
Mă revoltă că trebuie să mai scriem un lucru atât de simplu și mă revoltă că putem răsufla ușurați doar pentru că, de data aceasta, cineva l-a auzit. Faptul că a fost salvat nu face abandonul mai puțin cumplit. Înseamnă că un străin s-a oprit acolo de unde altcineva a plecat.
