Jurnaliști italieni despre românii care ajută refugiații în vama Siret: Organizarea este perfectă

Un grup de jurnaliști italieni curajoși de la AGI au călătorit recent în România, pentru a vedea cu ochii lor ce se întâmplă cu refugiații din Ucraina. În continuare, vă dezvăluim impresiile acestora, așa cum le-au trăit ei la fața locului.

Corbi si berze. Sunt păsările văzute cel mai des în înaltul cerului de deasupra vămii Siret, de la granița României cu Ucraina. Semne prevestitoare și speranțe de (re)nașteri care însoțesc deopotrivă femeile, bătrânii și copiii ce stau la rând la vamă, pentru a putea păși pe un pământ unde este pace, după ce au reușit să evadeze din coșmarul numit astăzi Ucraina.

Potrivit buletinului informativ publicat zilnic de prefectura județului Suceava, în intervalul 24 februarie – 6 martie prin Vama Siret au trecut nu mai puțin de 77.600 de persoane, dintre care 55.000 de ucraineni, precum și 9.328 de autovehicule.

O adevărată revărsare de oameni pentru micuțul orășel cu mai puțin de 10.000 de locuitori, străbătut de râul de la care își trage numele, și cu o gară foarte agitată de la izbucnirea războiului, în care se aud numeroase suspine de ușurare de la toți cei care coboară din tren și calcă un pământ unde se simt în siguranță.

La prima vedere, observi cum își duc patrupedele dragi în cuști, copiii mici în cărucioare, valizele ticsite cu haine și uneori chiar schițează câte un zâmbet pentru pompierii și translatorii care sunt mereu lângă ei. Nici n-ai zice că sunt refugiați, ci mai degrabă niște călători obișnuiți, și nu atât de neliniștiți, deoarece nimeni nu pare disperat și nimeni nu plânge.

- Continuarea după publicitate -

Totuși, dacă îi privești cu mai multă atenție, ești îngrozit să vezi că cineva lipsește din aceste „fotografii” de familie. E vorba de bărbații tineri și chiar mai puțin tineri, cei de până în 65 de ani, o vârstă considerată încă adecvată pentru a-și vărsa sângele în numele drapelului și a unei valori unanim acceptate de mai bine de jumătate din lume, precum libertatea unei țări.

Copiii românilor din micuțul orășel de graniță le dăruiesc micuților ucraineni batoane de ciocolată albă, scrise cu litere colorate în galben și albastru. „Le-am scris bun venit și că îi iubim”, explică unul dintre ei.

Deși obosiți, refugiații se expun curiozității camerelor video și presei fără supărare și apoi parcurg uşuraţi un drum scurt, dar plin de solidaritate. Cinci sute de metri de tarabe, unde pot mânca supe calde, sandvișuri, preparate din carne, mâncăruri vegetariene, unde pot primi haine curate, hrană pentru câini și pisici sau se pot caza gratuit în hotelul  „The frontier”, condus de Roger, un domn maltez extrem de amabil.

La o inspecție mai atentă, descoperi un alt detaliu de solidaritate. Aici există cinci corturi albastre cu însemnele a cinci țări diferite: Italia, Germania, România, Polonia și Cehia.

Cei care vor să meargă acolo, intră într-unul dintre acestea, asumându-și un destin pentru nu se știe cât timp. Sasha are 16 ani, le oferă sucuri de fructe celor doi frățiori mai mici și traduce în engleză propriile gânduri, precum și pe ale mamei ei reporterilor care deschid fermoarul cortului, pentru a vedea cine este înăuntru.

„Ținutul nostru, Horenka, a fost distrus de bombe și vom merge în Italia unde prietena noastră Tania, care a venit să ne ia, ne va duce aproape de Milano”. Ochii i se umezesc doar pentru o clipă: „Tata ne-a urcat în autocar și apoi a plecat la Kiev, să ne apere țara. Sunt mândră de el”.

„Cei care au avut pe cineva care să vină să-i ia sunt norocoși”, explică un oficial al autorităților locale din județul Suceava, teritoriu unde se organizează deseori ateliere pentru fotografi, din cauza luminii, zăpezii, faunei locale și superbelor biserici ortodoxe.

Ceilalți merg în tabăra de refugiați amenajată pe stadionul orașului sau în incinte locale precum școli sau săli de sport, așteptând să-și dea seama ce să facă mai departe. Organizarea pare fluidă. Autobuzele sunt frecvente, unele gratuite, altele cu tarife de până într-o sută de euro.

Același oficial pe care l-am menționat anterior urcă într-unul dintre aceste autobuze care poartă inscripția „cursă specială” și oferă indicații în limba engleză, strigând să audă toată mulțimea: „Când ajungeți la stația finală, veți găsi voluntari ce vă vor însoți la autocare mai mari, care vă vor duce oriunde, în toate colțurile lumii”.

Într-adevăr, în toate colțurile lumii, cu excepția celui în care este război, pare să fie gândul unuia dintre puținii refugiați singuri. O tânără însărcinată, care așteaptă un copil al cărui tată ni-l imaginăm în aceste momente pe front, cu arma în mână.