O biserică românească din Italia a atras atenția presei italiene prin turnul său înalt, interiorul pictat și felul neobișnuit în care a fost construită: fără niciun cui în structura portantă. Lăcașul ortodox se află la Moncalieri, lângă Torino, și aduce în mijlocul orașului meșteșugul bisericilor de lemn din Maramureș.
Publicația italiană Corriere della Sera o prezintă drept o „capodoperă neașteptată” întâlnită de cei care ies din Torino pe corso Unità d’Italia. Jurnaliștii italieni remarcă silueta turnului, cu aspect gotic, care se ridică deasupra unei construcții de lemn neobișnuite pentru peisajul urban din zonă.
Este vorba despre Biserica Ortodoxă Română „Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia”, situată pe via Papa Giovanni XXIII. Aceasta este primul lăcaș de cult din Italia ridicat integral prin tehnicile folosite la bisericile de lemn din Maramureș. Mai multe dintre bisericile istorice ale regiunii românești aflate la granița cu Ucraina fac parte din patrimoniul mondial UNESCO.
Construcția a început la data de 22 februarie 2014, cu binecuvântarea episcopului Siluan, conducătorul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, iar biserica a fost sfințită de acesta în 2016. Proiectul a fost dorit, urmărit și finanțat de preotul paroh Marius Floricu, implicat în realizarea complexului încă din 2012. Meșterul care a construit biserica este Dorel Petrovan.
Unul dintre detaliile asupra cărora insistă ziarul italian este priceperea cu care a fost lucrat lemnul. Structura din brad și stejar este ținută laolaltă prin îmbinări în coadă de rândunică, fără cuie. Între scânduri au fost introduse pene de lemn, scoase treptat pe măsură ce materialul se așază.
Acoperișul este îmbrăcat în mii de șindrile despicate de-a lungul fibrei lemnului și uscate natural, pentru a nu crăpa. Este o lucrare care depinde de priceperea puținilor meșteri rămași. Turnul ascuțit evocă vechile biserici de munte din Maramureș, care puteau fi odinioară demontate și mutate dintr-un loc în altul din motive de siguranță. Portalul de stejar, sculptat manual în relief, poartă motivele „dinți de lup” și „funia vieții”.
Corriere della Sera descrie și interiorul bisericii. Credincioșii stau în picioare în timpul slujbei, lăcașul neavând bănci. Pereții și tavanul, cu o formă asemănătoare carenei unei corăbii răsturnate, sunt acoperiți cu picturi inspirate de tradiția secolului al XVIII-lea. În partea de jos sunt reprezentați sfinți, iar deasupra apar scene din viața lui Hristos, Cina cea de Taină și apostolii.
Picturile sunt realizate de Mihaela Alieta Petrovan, originară din zona Sighetului, de la granița cu Ucraina. În familia Petrovan, Dorel construiește bisericile, iar Mihaela le împodobește cu pictură. Iconostasul este sculptat manual din stejar masiv, iar unele icoane sunt pictate pe dosul sticlei, printr-o tehnică tradițională din Maramureș pe care o învață și tinerii într-un atelier al parohiei.
Pe peretele interior de la intrare se află, potrivit unui vechi obicei, portretele părintelui Marius și al soției sale, Maria Cristina, în costume tradiționale, precum și cel al episcopului Siluan. În jurul lăcașului, preotul a amenajat o grădină cu trandafiri, o capelă de vară din lemn, spații pentru întâlnirile comunității și o bibliotecă de 2.000 de volume.
Jurnaliștii italieni numesc biserica și „o comoară arhitecturală”. Ea a fost inclusă recent în circuitul „Open House Torino”, dedicat construcțiilor deosebite din zonă. Importanța sa pentru Episcopia Ortodoxă Română a Italiei s-a văzut și în datele de 7 și 8 septembrie, când lăcașul a găzduit hirotonirea întru episcop a părintelui Maxim Drăguț.
Biserica poartă hramul celor 40 de soldați romani din Legiunea a XII-a care au fost martirizați într-un lac înghețat din Armenia Mică, în jurul anului 320, după ce au refuzat să-și renege credința. Pentru românii care se adună astăzi acolo, ea păstrează și o legătură cu locurile natale.
„Această biserică este un pod între două culturi”, spune părintele Marius. „În aproape treizeci de ani de preoție, mai întâi la Cuneo și apoi aici, am văzut Italia primindu-i bine pe oamenii noștri: aici, comunitatea românească și, odată cu ea, această biserică și-au găsit cu adevărat o casă în care să se regăsească.”
