Moartea lui Mircea Lucescu, survenită marți seară, 7 aprilie 2026, la vârsta de 80 de ani, nu a fost tratată în Italia ca dispariția unui simplu antrenor care a trecut, cândva, prin Serie A. Tonul presei italiene și al cluburilor care l-au avut pe bancă spune altceva: Italia îl deplânge pe Mircea Lucescu ca pe un maestru al fotbalului, ca pe un om rar, ca pe o conștiință a acestui sport. Inter, Pisa, Reggiana, Brescia, Torino, Lega Serie A și Lega Serie B, dar și foști renumiți fotbaliști precum Pirlo și Simeone, au vorbit despre el cu un respect care depășește protocolul și intră în teritoriul afecțiunii sincere.
Cel mai puternic mesaj oficial a venit, poate, de la Inter. Clubul milanez l-a numit pe Lucescu „unul dintre cei mai autoritari și respectați tehnicieni” ai fotbalului internațional și a subliniat că a lăsat o urmă adâncă peste tot unde a antrenat, prin viziune, carismă și „o extraordinară cultură a jocului”.
Nerazzurrii au amintit și că, în scurta sa perioadă de la Milano, i-a dus până în sferturile Ligii Campionilor și au închis omagiul într-o formulă care spune enorm despre imaginea sa în Italia: Mircea Lucescu a întruchipat competență, eleganță și pasiune, lăsând o moștenire importantă în fotbal.
Dar presa italiană a mers și mai departe decât comunicatul sobru al unui mare club. La Gazzetta dello Sport l-a descris drept „patern, viclean, revoluționar” și l-a comparat cu „Nikola Tesla al fotbalului”, un geniu neconvențional care a inventat pentru sine și pentru ceilalți. Nu este o metaforă aruncată ușor. Gazzetta scrie despre Lucescu ca despre un om care vedea jocul înaintea epocii sale, care făcea analiză tactică atunci când lumea nici nu îi dăduse încă un nume și care nu „antrena scheme, ci idei”. Tot acolo reapare și una dintre cele mai frumoase imagini despre el: antrenorul care, în deplasări, își ducea jucătorii la muzee și monumente, fiindcă voia să crească nu doar fotbaliști, ci oameni.
Dacă există însă un oraș italian care l-a iubit aproape filial, acela este Brescia. Corriere della Sera scrie că acolo a trăit „cea mai fericită experiență” a lui din Italia și numește Brescia „a doua sa casă”. Tot Corriere observă, cu o tristețe apăsată, că „în străinătate a fost printre cei mai mari, în Italia l-au înțeles cu adevărat doar la Brescia”. Este una dintre acele fraze care rămân. Pentru că în ea se află, de fapt, și un reproș, și o mărturisire de iubire. Clubul Union Brescia a pus accentul exact unde trebuie: înainte chiar de calitățile profesionale, suporterii i-au apreciat „valoarea umană”, iar amintirea lui „va rămâne vie în inima” celor care l-au cunoscut.
Și Pisa l-a salutat cu emoție, amintind acel „parcurs scurt, dar intens” din sezonul 1990-1991, rămas în memorie mai ales prin startul incredibil care a dus echipa până pe primul loc în clasament. Reggiana, deși l-a avut doar pentru câteva luni, a transmis că a lăsat urme prin „viziunea sa evoluată asupra fotbalului” și printr-o „specială predispoziție umană”. Cu alte cuvinte, chiar și acolo unde timpul a fost puțin, prezența lui Lucescu a fost suficientă ca să lase lumină.
Respectul venit din Italia nu s-a oprit la fostele sale cluburi. Torino l-a numit „maestru al fotbalului, mereu elegant și distins”, iar Lega Serie A și Lega Serie B au vorbit despre el ca despre unul dintre cei mai titrați antrenori din istoria acestui sport. Este semnificativ că, în aceste ore de doliu, italienii au insistat nu doar asupra trofeelor, ci asupra stilului său uman: eleganță, demnitate, noblețe, cultură, viziune. Concluzia, așadar, este unanimă: Mircea Lucescu aparține galeriei celor foarte mari.
Cu toate acestea, poate că nimic nu spune mai clar cine a fost Mircea Lucescu decât cuvintele celor pe care i-a format. Andrea Pirlo, unul dintre cei mai mari mijlocași ai Italiei, l-a amintit spunându-i: „Mulțumesc pentru tot, domnule antrenor… nu voi înceta niciodată să-ți mulțumesc… m-ai crescut ca pe un fiu, dându-mi șansa să mă măsor cu ceilalți când eram foarte tânăr… m-ai învățat ce înseamnă să iubești acest sport în toate detaliile lui… nu voi înceta niciodată să-ți mulțumesc… drum lin, domnule antrenor… mulțumesc, Mircea. ❤️🙏”.
Diego Simeone și-a amintit, la rândul lui: „Am o amintire extraordinară despre el și transmit condoleanțe familiei. Îmi amintesc de perioada de la Pisa, când făceam primii pași în fotbal. Mă lua la masă la el acasă, mă proteja pentru că eram încă un copil” Acest text a fost copiat de pe Ziare.com Diego Simeone, despre Mircea Lucescu: „Mă lua la masă la el acasă, mă proteja, eram un copil.”
Din astfel de mărturii se vede adevărata statură a unui antrenor: nu doar câte meciuri a câștigat, ci câți oameni a făcut mai puternici, mai maturi, mai buni.
Pentru noi, românii, există o durere aparte în această plecare, dar există și o mângâiere. În ziua în care Mircea Lucescu a plecat, Italia fotbalului nu a vorbit despre el ca despre „fostul antrenor al lui Inter” sau „fostul antrenor al Bresciei”. A vorbit despre un vizionar. Despre un mentor. Despre un om elegant. Despre un om care a educat, a construit și a lăsat urme. Iar poate cea mai tulburătoare victorie a lui de după moarte este chiar aceasta: într-o țară care a văzut totul în fotbal, un român a fost plâns ca o legendă.
